Dumnezeu sursa raului?! IV

Standard

Presupun ca unii dintre voi v-ati intrebat de ce am publicat mai intai „Paternitatea Cartii Plangeri” in loc sa-mi continui analiza textului din Plang. 3:34-39. Doua motive au stat la baza acestui rationament: 1) nu puteam sa merg mai departe fara a va spune ce cred eu despre autorul acestei scripturi si care sunt influentele ei si 2) stiind ca in perioada 13-20 feb. voi fi in tara si ca voi participa la o emisiune pe aceasta tema nu am dorit sa dezvalui mai multe  secrete despre acest text inainte de a-mi onora invitatia. Acuma insa nimic nu ma mai impiedica. De aceea, va invit in acest articol la o analiza a textului si numai dupa aceea sa discutam sensul sau semnificatia cuvantului „rau”.

A              Striviti sunt sub picioarele lui toti prizonierii tari

X                           Pentru a perverti judecata omului inaintea Celui-Preainalt.

A’             Preschimbata este dreptatea omului in pricina lui. Domnul nu vede!

In vv. 34-36 avem de a face cu un paralelism chiasmic. Versetul 34 vorbeste despre drepturile prinsilor de razboi, iar v.36 despre drepturile omului liber. Versetul 35 poate fi vazut ca si concluzie atat pentru v. 34 cat si pentru v.36, deoarece el descrie scopul sau motivul pentru care prizonierul si omul liber „beneficiaza” de astfel de tratamente, si anume: pervertirea, distorsionarea judecatii umane.

Expresia „inainte Celui Preainalt” 1)  scoate in relief faptul ca toate aceste nedreptati se fac pe fata, chiar inaintea lui Dumnezeu si 2) vine in opozitie cu cea de a doua concluzie „Domnul nu vede”. Poetul ajunge la concluzia ca Divinitatea este „oarba” la ceea ce se intampla privind cum dreptatea sau justitia sunt incalcate constant fara ca acesti asa numiti judecatori sa aiba parte de o pedeapsa din partea Domnului.  Pe de alta parte, expresia conclusiva din finalul v.36 are o nota negativa, nota care se regasesti pe intreg parcursul cartii si face referire la ideea de „parasire”, iar pe de alta parte, introduce mini-credo-ul din vv.37-39. Afirm ca introduce, deoarece incepand cu v.37 se poate observa ca poetul aduce contra argumente la tot ceea ce scrie in vv.34-36, ca si cum ar spune: Dumnezeu desi lasa impresia ca nu vede, totusi realitatea este alta.

Cine a spus si s-a facut fara ca Domnul sa porunceasca?

Nu din gura Celui-Preainalt ies raul si binele?

De ce mai murmura omul cand este pedepsit pentru pacatele lui?

Indiferent de modul cum traducem v.37: „Cine a spus si s-a facut?” Domnul nu a vorbit sau Cine a spus si s-a facut fara ca Domnul sa porunceasca? aluzia la primul referat al creatiei ramane. Aici ne este prezentat Domnul care vorbeste, iar lucrurile iau fiinta. Singura diferenta intre cele doua traduceri este ca prima afirma ca tot ceea ce se intampla nu vine din porunca Domnului, iar cea de a doua traducere sustine ca totul se datoreaza Divinitatii, care coordoneaza si porunceste totul. Prin „porunca,” aici,  trebuie sa intelegem atat aspectul ca subiectul spune ce trebuie facut, cat si ca isi da acordul. Cel mai evident caz este cel al lui Iov unde „victima” intelege ca Dumnezeu este sursa necazurilor sale, iar autorul ne spune ca El isi da acordul la planul Diavolului.

In ceea ce priveste v.38 aici exista doua posibilitati de traducere fie sub forma interogativa, fie sub forma exclamativa. Parte frumoasa a acestui verset este ca in ambele variante interpretarea ramane aceeasi. In ceea ce privesc cuvintele „rau” si „bine” consider ca nu trebuie inlocuite cu alte sinonime. Dar despre acest aspect voi vorbi in articolul viitor.

Versetul v.39 este strans legat de v.38 si de altfel, oarecum, ne conduce spre adevarata interpretare a celor doua versete.

N.B. Desi uneori putem folosi filozofia si concepte filozofice in a intelege anumiti termeni sau concepte din VT, totusi consider ca adevaratul sens al acestor cuvinte/ expresii le vom descoperii in Thora si nu in alta parte.

Anunțuri

Iata-ma un strain legal in patria natala

Standard

Sentimentul care ma invaluie, de cand am ajuns in patria mama, cel mai bine este exprimat de Sting: „I’m an alien I’m a legal alien”. Inca din avion confratii mei ma priveau ca pe un „alien” cand vorbeam cu persoana care ma acompania, de parca as fi vorbit in limbi straine. Pero… no pasa nada, todavida soy un extrajero para ellos.

I don’t drink coffee I take tea my dear
I like my toast done on one side
And you can hear it in my accent when I talk
I’m an Englishman in New York

See me walking down Fifth Avenue
A walking cane here at my side
I take it everywhere I walk
I’m an Englishman in New York

I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York
I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York

If, „Manners maketh man” as someone said
Then he’s the hero of the day
It takes a man to suffer ignorance and smile
Be yourself no matter what they say

I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York
I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York

Modesty, propriety can lead to notoriety
You could end up as the only one
Gentleness, sobriety are rare in this society
At night a candle’s brighter than the sun

Takes more than combat gear to make a man
Takes more than a license for a gun
Confront your enemies, avoid them when you can
A gentleman will walk but never run

If, „Manners maketh man” as someone said
Then he’s the hero of the day
It takes a man to suffer ignorance and smile
Be yourself no matter what they say

I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York
I’m an alien I’m a legal alien
I’m an Englishman in New York

Hop si eu

Standard

Uneori anumite lucruri le faci de placere, alteori le faci din necesitate. Cand vine momentul sa merg spre tara cele doua sentimente se intrepatrund. Cum nu sunt foarte legat de glie, cum nu prea mai am foarte multe rubidenii prin tara (noi suntem imprastiati in patru colturi :D, iar parinti au devenit pasari calatoare) am ajuns in situatia ca dorul de casa sa devina cvasi inexistent.

De mai bine de un an si jumatate nu am mai calcat piciorul pe pamant stramosesc. Cred ca nici acuma nu as fi facut-o – mai sunt mai putin de 24h pana sa decoleze avionul -, daca unul dintre actele cele mai importante nu l-as fi ratacit pe undeva prin casa la ultima mutare, iar acuma trebuie sa-l refac. Privesc in strafundul fiintei mele si nu reusesc sa gasesc nimic. Nici un sentiment de bucurie sau de tristete ca imi petrec o saptamana din concediu pe plaiurile natale, parca as fi de piatra sau de gheata. Nici macar gandul ca poate am sa revad pe unii sau pe altii, nu mai reuseste sa ma anime. Si totusi… ar exista ceva care sa-mi provoace emotie. O dorinta, un vis pe care as dori sa le duc la implinire – sa-mi revad colegi din generala, pe care nu i-am mai vazut de un car de ani. Dar cum visele de multe ori raman vise, am sa incerc sa nu fiu prea optimist sau entuziasmat atunci cand voi ajunge in aeroport.

Paternitatea Cartii Plangeri

Standard

Începând cu începutul sec. al XIX-lea, teologii protestanţi, în speţă cei germani, folosind ca metode hermeneutice critica literară şi critica istorică, au început a pune din ce în ce mai des semne de întrebare cu privire la paternitatea anumitor cărţi canonice, paternitate susţinută de către tradiţia bisericească. (aici)

Am trait-o si pe aceasta

Standard

Din doua surse diferite (una pe email si una pe messenger) mi-a parvenit o scrisoare deschisa. De obicei, nu citesc prea mult despre istoria lui Iosif Ton, insa de aceasta data nu m-am mai putut opri din lecturat. La o prima citire ai impresia ca vei avea din nou de a face cu o scrisoare incriminatoare, dar realitatea este cu totul alta – este strigatul unui om trist.  Nu evenimentele descrise sau viata duplicitara prezentate de autor mi-a atras atentia in mod deosebit, cat tonul scrisorii. Rar ne este dat sa avem parte de un asemenea ton in blogosfera. Un ton care fie te ucide fie iti da viata. Tu esti cel care alegi ce vrei sa ti se intample. Ca unul obisnuit cu tonuri de durere, de tristete si de regrete – imi place foarte mult Cartea Plangerilor unde aceste tonuri sunt predominante – nu am putut sta nepasator in fata acestui glas trist.

Limbajul dur care se regaseste pe parcursul intregi scrieri are doua surse: iubirea si tristetea fata de o persoana. Daca autorul nu ar tine atat de mult la Iosif Ton, in ciuda tuturor evenimentelor petrecute intre ei, atunci nu ar mai fi compus aceasta epistola. De ce este publica? Imi lasa impresia ca este ultima modalitate sau incercare pe care o mai face in raport cu o persoana pe care continua sa o iubeasca. Nu i-a provocat o durere si o tristete atat de mare tradarea de care a avut parte, cat refuzul. Refuzul persoanei pe care a stimat-o si a iubit-o. Daca aceea persoana i-ar fi fost indiferenta nu ar fi avut nevoie de scuzele ei sau de o strangere de mana intru impacare. Dar cum realitatea este alta, acuma la final de de drum, doreste sa aiba parte de o umbra de fericire si multumire – impacarea cu cel care l-a tradat si care l-a deziluzionat. O impacare cu o dubla semnficicatie: 1) una personala si 2) una frateasca. El vede in aceasta impacare intoarcerea lui Iosif Ton de la intuneric spre lumina, din minciuna in adevar.

Aceasta scrisoare, in opinia mea, este singura care s-a ridicat la nivelul lui Ton. Cu greu va putea dansul sa raspunda la o astfel de epistola, care nu-l excomunica, nu-l raspopeste, nu-l improasca cu noroi, desi afirma unele lucruri mai putin placute din viata domniei sale, ci dimpotriva il invita la iertare, la bunatate, la impacare, la recunoastere, la pocainta, la eliberare, la iubire.

Finalul epistolei, unde autorul lasa un P.S., exprima cel mai clar dorinta lui. Invitatia pe care o face tuturor celor care au „beneficiat” de pe urma tradari toniste arata cat de mare este dorinta lui ca Iosif Ton sa se impace cu toti cei pe care i-a dezamagit prin comportamentul lui duplicitar si pe care i-a tradat in idealuri.

Nu-l cunosc nici personal si nici din auzite pe Nicolae Radoi, insa aceasta scrisoare deschisa imi spune multe despre cine este el in esenta, despre viata lui intru Cristos Domnul, despre ce inseamna a confrunta pe cineva cu pacatul lui in dragoste, in nadejde cu credinta.