Episodul 3

Standard

     Acum cateva zile a avut loc un eveniment de care eu am uitat pana azi, desi stiam cu o luna inainte ca se apropie. Dar multele probleme care s-au abatut in acele momente in familia noastra m-a facut sa pierd din vedere acest mare detaliu pentru mine. Unul din prietenii mei din studentie isi sarbatorea ziua de nastere.

     De fiecare data cand ma gandesc la el imi aduc aminte de impresia pe care mi-a facut-o cand l-am vazut prima data. Fiind inalt, peste 1,86, trebuia sa stea putin indoit de umeri ca sa nu se vada diferenta de statura dintre el si prietenii lui. La prima vedere nu puteai sa spui ca ar fi nu stiu ce de capul lui. Insa cand incepeai sa vorbesti cu el, sa-l cunosti mai indeaproape realizai cat de mult te-ai inselat cu privire la persoana-i. Era genul de om in care inteligenta si disciplina discursului creau o armonie. Stia, in comparatie cu mine, cum sa isi formuleze intrebarile teologice cat mai exact si cat mai clar, ne lasand astfel posibilitatea vreunui profesor sa-l taxeze pe aceasta problema. Mai mult, inainte de a veni la facultate, deja, avea un limbaj teologic, limbaj cu ajutorul caruia a castigat respectul unor profesori, precum si o cultura teologica – cu precadere rasariteana si patristica.

     Acest prieten al meu, din cauza mai multor incidente din interiorul facultatii, a decis intr-un final sa emigreze. Partea comica a emigrarii lui a fost ca ea s-a facut cu ajutorul si cu binecuvantarea capelanului campusului – fara ca acesta sa banuie ceva. Cum s-a intamplat asta?! Simplu! A plecat intr-o tabara crestina din Anglia pe timpul verii, pentru care avea nevoie de o recomandare de la conducerea scolii. Si de atunci dus a fost! Nu s-a mai uitat in urma sa vada ce a lasat (3 ani de facultate), ci a cautat sa priveasca inainte la noua lume in care a ajuns.

     Privesc inapoi si nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 6 ani de cand nu ne-am mai intalnit, nu ne-am mai strans mainile. E bine totusi ca exista telefon si aparate foto ca altfel nu am mai fi putut comunica si nici sa ne vedem.

      Chiar daca si eu intre timp am emigrat, totusi inca nu avem cum sa ne revedem. Pana am ajuns si eu la solutia lui – auto-exilarea -, el deja parasise spatiul european. Poate intr-o buna zi voi parasi si eu batranul continent si atunci…

     Pe langa prietenia lui, mi-a mai lasat ceva ca mostenire. Un nume/porecla pe care mi-a daruit-o in primul an de studentie. In aceea perioada il citeam pe Evagrie Ponticul. De aici mi se trage numele meu „monahal” de Evagrie. El nu avea nevoie de un nume „monahal” pentru ca purta, deja, numele unui mare sfant. De aceea, eu ii mai spuneam din cand in cand Sf. Vasile cel Mare (si datorita staturii :D), iar el preacuviioase sau cucernice Evagrie or Evagriote.

     Desi a trecut de o saptamana ziua ta, totusi:

    La multi ani, Vasi!

Anunțuri

Dr. Alin Dobra

Standard

     alin-picture.jpgNu pentru ca ar fi un personaj foarte interesant sau nu stiu ce mare personalitate a lumii moderne m-a facut sa scriu despre Alin Dobra. Singurul motiv, real, pe care l-am avut a fost ca avem ceva in comun, pe langa asemanarea de nume. Acest lucru pe care il impartasim in comun nu este altceva decat relatia de rudenie. Este fratele meu cel mai mare.

     Citind zilele acestea despre tot felul de romani care au reusit in diferite domenii, in afara tarii bineinteles, m-am gandit sa scriu si eu despre unul pe care Romania l-a cunoscut foarte putin – cu precadere la olimpiadele nationale de fizica, fiind in lotul extins.

      Domeniul in care s-a pregatit, as putea spune de o viata, a fost programarea. De ce spun de o viata?! Deoarece, face cunostiinta cu programarea foarte devreme, in jurul varste de 10 ani (in urma cu peste 20 de ani, intrucat acum 20 de ani eu am atins pentru prima data un calculator). Pe vremea aceea in tara cele mai cunoscute calculatoare erau HC-85. Doar prin ‘91 am avut prilejul sa vedem amandoi – la centru de calcul din orasul natal – un calculator mai performant decat TIM S 90, Cobra sau HC-85.

     In ciuda faptului ca era foarte bun si la fizica – participand anual, in perioada liceului, la “Olimpiada de Fizica” – totusi in cele din urma pasiunea pentru calculatoare si limbaje de programare va fi cea care il va influenta in luarea decizie cu privire la viitorul lui. Astfel, dupa studiile pre-universitare se va inscrie la “Politehnica” in Cluj-Napoca.

     Imi amintesc ca in ultimul an de studii, unul dintre profesorii pe care i-a avut, din motive pe care numai acesta le stie, a incercat sa le taie calea spre SUA, spre studiile post-universitare, lui si altor cativa colegi de an. Ei asta e! Dar cu toate acestea in vara lui 1998 va ajunge la “Cornell University”, Ithaca, NY unde isi va lua doctoratul.

     In una din zile m-am uitat si eu peste teza lui de doctorat, insa nu am priceput prea mult ce scrie acolo. As putea spune ca nu am priceput nimic! Chiar asa, ma lumineaza si pe mine cineva!?

      Din 2003 devine Profesor Asistent la Department of Computer Science Information and Engineering,  University of Florida, unde pe langa activitatea didactica mai participa ca si investigator principal la un proiect finantat de National Science Foundation. O descriere a acestui proiect poate fi vazuta pe site-ul celor de la National Science Foundation, scrisa chiar de catre initiator.

Episodul 2

Standard

     Un lucru pe care multi profesori il uita cand ajung la catedra este ca ei la radul lor au fost elevi si studenti. De multe ori se comporta de parca ei s-ar fi nascut direct acolo fara a trece prin toate etapele scolare. Uita foarte repede de stresul prin care trece un student/elev daca toata ziua este „fredonat la melodie”. Si daca acest student/elev reactioneaza spun despre el ca este rau, indisciplinat… si sa nu continui cu epitetele folosite de cadre, ca de har Domnului ca au o imaginatie bogata in a descoperii cuvinte pentru a creiona un astfel de student.

     Si eu la randul meu am trecut prin stresul generat de un cadru didactic. Cadru pe care nici nu-l cunosteam pana in anul II de studentie. De altfel, daca bine retin atunci sosise de peste mari si tari (cum spune basmul) la noi pe „plantatie”, impreuna cu sotia. Ca o paranteza la acest capitol as vrea sa mentionez un zvon care circula printre studenti. Se spunea ca acest profesor (impropriu spus, deoarece nu cred ca era mai mult decat preparator), pe care il vom numi Fritz, i-ar fi furat iubita celui mai bun prieten din facultate. Daca acest eveniment este real atunci spune totul despre cine este si cum vede viata.

     Dar sa parasim viata lui particulara si sa ne indreptam pasii spre unul din evenimentele comune. Acest eveniment are loc pe la mijlocul anului III. In mod normal, noi stiam ca in fiecare an vom avea cursuri suplimentare cu oameni din afara institutie de invatamant. Aceste cursuri erau obligatorii, desi niciodata nu am dat examen din ele, chiar daca de fiecare data eram amenintati cu examinarea. Doar in primul an a tinut faza, pana am inteles cum stau lucrurile.

     De aceasta data, cel care era invitat la grupa noastra era o persoana importanta din SUA cu care scoala dorea sa intareasca legaturile pe mai multe planuri (relationare, educationale, financiare – sponsorizarea de proiecte administrative sau studentesti), fapt care e normal pentru o scoala care se auto-finatiaza. Am mers si eu la aceasta intalnire la care trebuia sa ia parte ca si traducator Fritz. Stiind ca materia care se va preda nu va fi materie de examen, mai mult ca, de obicei, invitatul expune ceva din experienta lui profesionala (in acest caz pastorala), iar noi avem dreptul sa intrebam tot ce dorim pe marginea subiectului prezentat. Imi amintesc ca cele mai dese intrebari la aceste cursuri extra curriculare erau: Cati copiii aveti? Cati membri are biserica pe care o pastoriti? Si altele de genul acesta. Intrebari care sa nu puna in incurcatura pe oaspete.

    Dupa cum spuneam Fritz trebuia sa vina impreuna cu acest domn distinct – desi era roscat, era chiar simpatic – la noi la grupa. Eu imi luasem o carte oarecare la mine, ca in cazul in care subiectul dezbatut nu ma atrage sa am si eu ce face cele 2 ore care sunt obligat a le petrece la clasa. Fritz, dupa cum era obiceiul lui, se leaga de viata mea. Imi cere sa-l traduc pe invitat. Face asta doar asa pentru a se simti si el bine. De obicei, nu ma simt in largul meu ca si traducator/interpret mai ales ca stiam ca in clasa sunt altii mult, mult mai buni decat mine la acest capitol. Cu aceasta joaca de cuvinte da sa iasa afara din sala de curs, cand ce sa vezi…. observa ca imi lipseste Biblia. Noi eram obligati sa avem Biblia la fiecare curs. Se intoarce din drum, desi cu 2 minunte mai devreme spunea ca se grabeste ca e foarte ocupat, ca sa ma intrebe: „Unde iti este Biblia?” Stiam ca orice voi raspune va sari ca ars sau cum spun altii „ii va sari mustarul” am cautat si eu un raspuns inedit: „Se odihneste!” La auzul acestui raspuns, uita ca are de lucru se intoarce 180 de grade si incepe sa strige, mai degraba sa urle, la mine. Cum pot eu sa spun una ca asta, ca de vine la mine ma da de un perete si tot ma imprastiu. Oarecum avea dreptate, eu la ora aceea nu aveam mai mult de 64kg pe cand el cred – dupa cum arata – depasise 100 de mult. Deci exista toata posibilitatea sa ma sfarame de un perete.

     Domnul invitat, nu pricepea o iota din ceea ce se discuta insa observa faptul ca unul este foarte agitat, nervos, rosu ca racul si cu vocea ridicata, pe cand celalalt calm, linistit, cu un zambet ironic, care parca spunea „Ma prostule iata ce ai reusit sa faci cu desele tale magarii! Ai dorit sa ma scoti din pepeni, dar iata ca tu esti cel care se face de ras nu eu!” 

     Am aflat mai tarziu ca Fritz s-a dus la capelan si i s-a plans de acest eveniment. Nu stiu cat de exact i-a relatat evenimentul (mai tarziu mai are loc un incident intre noi pe care il va relata intr-o versiune aparte, dar despre el voi scrie alta data), cert este ca pastorul campusului l-a trimis sa se impace cu mine, fara sa-i dea dreptatea mult sperata si dorita. Imi amintesc ca in ziua aceea am revenit in camin numai pe la 22.30 – ora de inchidere a caminului – doar ca sa nu ma intalnesc cu el. Stiam de la colegi ca ma cauta, insa nu voiam a ma intalni cu el. Cand am intrat in apartament (caminul era impartit pe apartamente), colegii de camera mi-au spus ca Fritz vrea sa ne vedem in biroul lui, indiferent de ora la care vin.

     Tot timpul m-am intrebat: „Daca te dai drept un crestin autentic, mai mult daca doresti sa-i inveti si pe altii ce inseamna a fi crestin, cum de tu nu poti face un lucru minor:  sa te stapanesti indiferent de situatie?” Din cate imi dau eu seama dorinta noastra e sa-i facem pe ceilalti sa fie cum am vrea noi sa fim si pentru aceasta facem tot posibilul – discursuri, disciplinari, etc -, dar cand e vorba ca noi sa ne schimbam dam vina pe temperament. Cata ipocrizie! 

Munca – innobilare sau indobitocire?! (1)

Standard

     Atunci cand esti in tara natala si te o mori cu munca de zi cu zi foarte rar ai chef de intrebari existentialiste. Poate, doar atunci cand te plictisesti de moarte. Insa, cand, parasesti glia strabuna si incepi sa lucrezi printre straini si co-nationali mintea incepe sa-si ridice tot felul de intrebari. Una din intrebarile care mi-a stabatut gandrurile intr-o zi de munca era: Ce este munca – innobilare sau indobitocire?

     Cu ani in urma, cand eram intrebat ca de ce nu mai muncesc (ma refer la munca fizica) cu atata chef cum o faceam cand eram mai mic le raspundeam simplu: „prostul cand da de intelepciune uita de munca”. Si adevarul este acesta, in clipa in care reusesti sa te asezi comod intr-un „birou si sa mananci indigou” nu mai ai o atragere atat de mare spre munca fizica, fie ea chiar ocazionala. Dar in clipa in care ajungi dincolo de granitele tarii, unde munca de birou, cel putin in prima faza, dispare realizezi ca te intorci lejer la „munca de jos”. Si cand te-ai intors din nou la munca fizica si iti vezi colegii muncind incepi sa te intrebi: „munca te innobileaza sau te indobitoceste”.

     Privind la textul din Geneza, unde Divinitatea ofera omului munca ca un dat – „stapaniti pamantul” (1:28) si „sa lucreze si sa pazeasca” (2:15) – incepi sa te gandesti la ea ca o innobilare. Ca ceva prin care omul devine mai bun, mai aproape de el insusi si de divinitate. Ca ceva care il maturizeaza si il face mai responsabil atat fata de mediul inconjurator, cat si fata de rasa umana. Dar privind, astazi, la modul cum lucreaza te intrebi daca nu cumva munca la indobitocit. Il vezi ca trage din greu 12-13 ore pe zi. Il vezi ca pentru el nu mai exista sarbatoare, duminica sau mersul la Biserica. Ca de, el isi face un calcul si isi spune: „azi e duminica, daca merg la lucru fac ore extra care sunt platite cu atat, de exemplu sa zicem 10€/h. Facand ca de obicei 12-13 ore as castiga 120-130€ intr-o singura zi. Wow! Ce de bani! Atunci hai la munca.”

     Am cunoscut oameni care cel putin un an de zile au lucrat continuu, fara sambata si duminica, fara sarbatori religioase sau laice. Un singur gand aveau: banii! Si azi cand ma uit la ei ma intreb daca munca i-a facut mai bun, mai nobil sau dimpotriva, i-a trimis la polul opus.

     Goana acesta dupa bani prin munca a ajuns sa faca din om un adevarat sclav, un adevarat dobitoc, animal. Daca vede sau are impresia ca nu mai are de lucru, adica i s-ar diminua venitul intr-o zi, se uita cu ura la cel cu care lucreaza. Nu-l mai vede cu ochi buni. Singurul lucru pe care il vede in acel moment, asemenea unei fiare lovite de turbare, ca un dusman ce ar trebui sa dispara de pe planeta. In acele moment cel mai bine e sa nu stai langa aceste persoane. Atunci ele isi arata adevarata natura, natura pe care au dobandit-o in urma unei munci asidue.

     In concluzie, ceea ce ar fi trebuit sa-l innobileze pe om – munca -, a ajuns, din cauza goane dupa bani si cat mai multe bunuri, sa-l indobitoceasca; sa-l faca sa devina o fiara in loc de fiinta umana. Sa-l dezumanizeze in ultima instanta. Astfel ca, eu nu mai pot vorbi azi prea mult despre evolutia omul, cat mai degraba despre involutia omului – de la starea de om la cea de animal. Omul incetul cu incetul evolueaza spre animal ne-evoluat, si nu cum spun sustinatorii evolutionismului de la stadiul de animal ne-evoluat spre om evoluat.

Anii trec si nu reusesc sa-i opresc

Standard

     Cand eram mic imi doream sa fiu mare si asta cat mai repede. Dupa ce am trecut de majorat nu mai doream sa fiu mare, ci doream sa fiu din nou mic. Cand eram mic aveam impresia ca zilele nu se mai termina, iar anii nu se mai sfarsesc. Erau momente cand doream ca totul sa se deruleze cu viteza luminii. Azi, am impresia ca o zi este egala cu o ora, iar un an cu o luna. Merg dimineata la lucru si nici nu realizez bine ca ziua s-a sfarsit. Nu incep bine saptamana ca realizez ca deja e sambata. Si cu fiecare zi viata mi se scurge, anii trec si nu reusesc sa-i opresc macar pentru o clipa. Hai, daca nu pot sa-i opresc totusi sa-i fac sa se scugra mai incet!

     De exemplu, iata-ma cum aratam cu

10 ani – dec97.jpg

3 ani – nunta.jpg

cu o zi – noi1.jpg in urma.

     Si ma intreb cum voi arata peste 1 an, peste 3, chiar peste 10? Cum voi arata nu stiu. Insa stiu ca ceea ce acuma exista, dar nu se vede prea bine in imagini (riduri, oboseala, fire albe), atunci se vor observa din ce in ce mai bine. Si poate chiar imi vor arata o varsta pe care nu o voi avea in realitate.

Episodul 1

Standard

Prolog

     Omul din cand in cand prinde gustul, dorul de a se intoarce spre copilarie, spre adolescenta, spre tinerete, spre studentie pentru a retrai, pentru a re-experimenta, cu alti ochi si cu alte sentimente, acele vremuri. De altfel, e chiar foarte placuta aceasta incursiune in trecutu-ti mai mult sau mai putin indepartat. Te face sa-ti amintesti de locuri pe care nu le-ai mai vazut de mult ori pe care nu le vei mai putea vedea niciodata din vari motive; te conduce spre albumele foto in care revezi chipurile unor colegi cu care nu ai mai luat contactul din clipa in care ai parasit scoala; sau chiar mai mult, te obliga parca sa retraiesti acele momente ale vietii.

     La fel si eu, azi ma intorc in vremea studentiei, perioada pe care am trait-o la intensitate maxima. Atunci nu am putut sa spun cat de minunata este studentia, dar acuma privind retro pot spun „au fost cei mai intensi ani din viata mea”. In primi trei ani pe care i-am petrecut la facultate nu am avut timp sa ma plictisesc. Nu am avut timp sa rasuflu in voie. E drept ca nu au fost niste ani usori, oarecum in aceea perioada parul a inceput sa-si modifice vadit culoarea, dar greutatea lor au creat oarecum farmecul vietii studentesti. Nu pot spune, cu mana pe inima, ca de vina pentru greutatea acestor ani au fost profesorii mei sau nu stiu cine din anturajul meu. Trebuie sa recunosc ca dupa cum eu nu am fost „usa de biserica” sau „sfantul din icoana”, tot asa nici altii cu care am intrat in contact nu au fost – studenti, profesori. Fiecare dintre noi am avut si avem „hibele”, momentele noastre in care reactionam diferit la anumite evenimente. De altfel, cred ca daca as fi fost „cuminte” in aceasta perioada nu as fi beneficiat de atat de multe experiente – placute si neplacute -, nu mi-as fi imbogatit viata cu diferite idei si invataturi, nu as fi avut la ce sa meditez azi cand scriu. Daca ma gandesc bine, inexistenta acestor amintiri m-ar fi facut sa cred ca studentia a trecut pe langa mine sau mai bine spus eu am trecut pe langa ea. Oricum, nu regret nimic din studentie decat Biblioteca faculatii la care nu am mai avut acces din clipa in care am plecat. Dar asta e. Viata merge inainte, chiar daca eu stau acuma in pat si scriu, si incerc sa fac tot posibilul s-o opresc din cursu-i sau sa-mi creez iluzia ca sunt din nou student.

      Daca as avea posibilitatea sa ma reintorc in trecutul meu si sa ma opresc fizic, nu intelectual, la varsta respectiva mi-as dori doar doua etape din viata mea. Prima e la varsta de 12-13 cand aveam libertatea de miscare, de visare fara a trebui sa meditez la grijile vietii: chirie, bani, haine, mancare, serviciu. La aceste detalii era cine sa se gandeasca, nu trebuia sa-mi fac eu probleme. Cea de a doua perioada ar fi studentia. E una din etapele din viata mea care mi-a placut cel mai mult. Si azi cand ma gandesc la ea ma prinde nostalgia acelor zile. Prietenii mei din studentie acuma sunt imprastiati prin toata lumea: Canada, SUA, Arad, Bucuresti, Cluj, Oradea, sau prin alte zone dar pe care nu le cunosc. Pana nici eu nu mai sunt, de altfel, in tara. Situatia in sine m-a obligat sa ma auto-exilez. Nu pot spune ca acest auto-exil este spre bine sau spre rau. Peste ani si ani, cand ma voi intoarce la perioada exilului (care s-ar putea sa fie pentru toata viata) am sa pot spune cum a fost, dar pana atunci… mai bine…

Episodul 1

     Nu ca ar fi imposibil sa scriu intr-o ordine cronologica amintirile din studentie, insa cred ca e mai bine a le scrie la intamplare. Singurul criteriu dupa care sa ma ghidez in scrierea acestui pseudo-jurnal este „amintirea care imi vine prima in minte”.

     De aceasta data vreau sa dau curs unei amintiri, care de mult o am in minte, legate de examenul la cursul de Etica. Una din regulile scolii era ca pentru plagiat/copiat la eseuri/examene studentul ori va fi pedepsit cu suspendarea studiilor pe o perioada de timp  ori cu exmatricularea. De la caz la caz. Nici un caz nu semana cu altul, dupa cum nici sentintele nu erau totdeauna aceleasi. Insa, din cate stiu eu, intotdeauna autorul plagiatului/copiatului era confruntat in fata unei comisii formate din profesori ai scolii. Daca bine retin, un „campion” – daca il putem numi asa – in descoperirea celor mai multe plagiaturi in referate era decanul facultatii. Datorita acestei regului, am avut examene in care nimeni nu ne supraveghea. Un astfel de examen a fost si cel de etica. Deoarece, in acel moment profesorul de etica era foarte ocupat cu probleme administrative – acreditarea finala a scolii – a venit si ne-a dat subiectele pentru examen dupa care a plecat, spunandu-ne „care cum termina, imi aduce examenul la rectorat”.

     Cum fiecare in timpul examenului isi vedea de treba lui sa scrie, nu puteai sa-ti imaginezi ca s-ar putea naste un scandal de copiere. Mai ales, ca nu prea se gaseau amatori in a face fituici, nu doar de teama sa nu fie prins si exmatriculat, ci nici sa nu-l vada colegii. Imaginati-va cum ar fi fost daca eu imi faceam o fituica si colegul meu de camera, care imi era coleg si de banca, ar fi aflat din intamplare lucrul acesta. Mai mult, dupa ce copiez vinerea la examen, duminica sa vorbesc de la amvon despre pedeapsa pentru furt din punct de vedere social si spiritual. Asta ar fi insemnat sa traiesc intr-un continuu paradox. Si oricum, mai devreme sau mai tarziu -chiar daca nimeni nu m-ar fi prins copiind – tot s-ar fi aflat despre fapta mea. Dar cum spuneam, in timpul examenului nu ma puteam gandi ca voi auzi ca unul din colegii mei de examen ar fi apelat la trucuri pentru al trece.

     La acest exament eram studenti din 4 sectii diferite – Muzica, Teologie, Asistenta si Litere – si din ani diferiti, datorita curriculumului scolar al fiecarei sectii in parte. Un student (nu va spun daca a fost fata sau baiat) este acuzat de catre proful de etica ca ar fi copiat la examenul lui. Nu uitati faptul ca in timpul examenului erau doar studentii fara vreun profesor sau asistent la supravegheat. Argumentele profesorului sunau astfel:

1. cursul scris era foarte greoi si greu de memorat;

2. studentul in cei patru ani petrecuti in facultate nu a demonstrat ca are o memorie extraordinara;

3. studentul facea parte dintre cei medii, nu foarte buni la invatatura.

     Este chemat la comisie si confruntat cu fapta pe care a savarsit-o. Vreau sa stiti ca acuzatia si argumentele profesorului erau sustinute si de catre decanul facultatii. Si chiar erau plauzibile. Nu cred ca a existat cineva din cadrul scorlii care sa se fi indoit de acuzatia adusa, excepand, poate, colegii acelui student. Probabilitatea ca acesti profesori sa se insele era sub 1%. Aveau un nas foarte fin si miroseau plagiatul/copiatul de la distanta. Ajuns la comisie studentul marturiseste ca a memorat cursul si nu a copiat. Argumentul lui la acuza ca pana atunci nu a demonstrat ca are o memorie foarte bun a fost ca i-a placut cursul. Mai mult, ca evenimentul sa se mai complice, in apararea studentului au sarit colegii lui de la litere si asistenta (aproximativ 50-60), care au sustinut ca nu avem de a face cu un act de copiere. Singurul lucru pe care comisia impreuna cu profesorul de etica l-au acceptat a fost re-examinarea studentului din tot materialul, iar in situatia in care el nu demonstreaza ca stie tot cursul risca sa plece acasa si sa piarda cei patru ani de facultate.

     Nu stiu daca eu as fi facut fata unui nou exament, de aceasta data oral si in fata unei comisii. Unui exament, de care sa stiu ca atarna 4 ani de scoala, tinand cont ca deja trecuse 1-2 saptamani de cand a fost examenul propriu-zis, ca s-ar putea sa am lapsusuri in fata comisiei din cauza emotilor sau chiar sa am unele probleme fizice din cauza tensiunii din jurul acestei re-examinari. Partea frumosa din aceasta amintire e ca studentul nostru, indirect, prin modul cum s-a comportat la exament la obligat pe prof sa-si ceara scuze publice pentru acuzatia nefondata pe care a adus-o.

     Ironia face, ca la 7-8 ani dupa acest incident profesorul de etica sa fie acuzat la randu-i de palagiat al cursului despre care am vorbit mai sus. In realitate, nu cred ca l-a plagiat intentionat sau ne. Marele lui defect a fost ca a acceptat tacit ca numele lui sa figureze pe Cursul de etica fara a face cateva mentiuni pe curs: 1) materialele care au stat la baza acestui curs scris si 2) note de subsol de la inceputul ficariu capitol unde sa se mentioneze de unde s-a inspirat. Recent prof a trimis o scrisoare celui care a facut denuntul de plagiat. Dupa ce am citit-o am fost surprins de modul ne-etic de a lucra in acest caz a fostului meu prof. 1) Aduce acuzatii unui alt profesor, care a fost in aceea scoala, ca ar fi facut cunoscut acest eveniment, dupa ce in prealabil, inainte de a plecat de la scoala, a foto copiat cursul. 2) Nu a luat nici o masura cu privire la cel care i-a scris numele pe curs – indiferent cine este aceasta persoana si ce benefici a adus scolii in toti acesti ani.

     Cat privesc acuzatiile aduse de proful la adresa unui fost coleg de breasla cred ca nu au nici o baza. Daca acel profesor ar fi dorit sa faca acest lucru nu trebuia sa astepte atatia ani o putea face inca din perioada in care era in universitate sau chiar a doua zi dupa ce a plecat, ceea ce se pare ca nu a facut. Merg putin si mai departe, la afirmatia ca erau numai 2 exemplare si acelea in Biblioteca scolii, asta denota fie ca doreste sa dezinformeze, fie nu e constient de cate exemplare a acestui curs sunt. De exemplu, aproape fiecare student isi foto-copia fiecare curs pentru el. Pana si eu am avut acest curs intr-o vara acasa, chiar daca cursurile afisate la casuta fiecarui profesor nu pot fi scoase din biblioteca. Cum am facut rost de el?… Simplu! Doar este un foto-copiator in biblioteca… Un alt argument adus de profu de etica era ca au fost multi colegi care l-au ajutat sa traduca diferite texte pentru curs si cand au fost adunate s-a creat o eroare tehnica. Din cate ii cunosc eu pe profesorii care la ora aceea erau in facultate nu cred ca exista unul singur care sa fi facut aceasta „eroare tehnica” din naivitate sau din neatentie. Dar indiferent cum a facut-o, dupa cum un student era/este sanctionat ca a uitat sa mentioneze sursa/sursele de inspiratie, si in acest caz, acel profesor trebuie penalizat din cateva motive: 1) a atribuit ceva unei persoane care recunoaste ca aportul ei este minim; 2) a facut ca renumele scolii sa fie murdarit cu „ideea de plagiat”; 3) scoala sanctioneaza plagiatul indiferent ca acesta se datoreaza naivitatii, erorii tehnice sau intentiei; 4) a facut ca asupra unui profesor sa planeze supozitia ca este „un hot la drum mare”, si in special asupra profesorului de etica. Daca acesta „mana criminala” nu este sanctionata atunci scoala are o nota tendentioasa. Intr-un mod se comport cu studentii, in alt mod se comporta cu profesorii.