Un beso para mi, por favor!

             Dupa sarutul frantuzesc a aparut si sarutul chinezesc.

Nu, domnule! Victima sa plateasca!

     In ultimii ani Spania se confrunta cu tot mai multe accidente rutiere. Din acest motiv, autoritatiile au cautat si inca mai cauta tot felul de variante pentru a stopa numarul victimelor auto.

     O statistica spaniola din „Saptamana pascala” arata ca anuala mor in accidente de masina aproximativ 100 de persoane. Pentru a reduce numarul accidentelelor, si implicit al deceselor, statul spaniol a apelat la sistemul punctelor. Dupa un an de zile de la acest nou sistem rutier au realizat ca rezultatele dorite nu au aparut. Numarul accidentelelor pastrandu-se la aceleasi cote inalte. Aceste concluzii au dus la o inasprire a codului rutier. Astfel ca de 2-3 luni a intrat in vigoare un amendament. Depasirea vitezei cu un anumit cuantum, peste cea legala, va atrage dupa sine pe langa penalizarea cu punte sau suspendarea persmisului auto si pedeapsa cu inchisoarea (intre 6 luni si 2 ani).

     Recent (mai exact acum 3 ani) intr-o localitate spaniola a avut loc un tragic accident. Un tanar de 19 ani a fost lovit de o masina. Nu accidentul in sine este subiectul de care vreau sa vorbesc, ci urmarile acestui eveniment tragic.

     Intr-o zi normala un domn se gandeste sa-si ia masina personala. Zis si facut. Portiunea pe care urma sa se deplaseze avea un regim auto de 90-100km/h. Insa cum el era foarte grabit a apasat putin mai mult pe pedala de acceleratie (in jur de 160km/h, in conditiile in care viteza legala pe autostrazile spaniole este de 120km/h).

     Ruland el cu o viteza aproape dubla fata de cea legala s-a intamplat sa dea peste un biciclist. In urma impactului victima a decedat. Din cauza „stresului” soferul nostru a cerut la sectia de politie un pahar de tarie, inainte ca acestea sa-i faca testul de alcoolemie. Cica voia sa-si mai revin din soc! Politisti nostri, oameni de omenie, au uitat parese ca nu au voie sa-i satisfaca aceasta potfa inainte de testul de alcoolemie si i-au adus ceva sarmanului om (distrugand astfel o posibila proba).

     La proces judecatorul claseaza cazul foarte simplu: nevinovat, pe motiv din lipsa de probe. Vazandu-se in libertate in urma unui tragic accident, ce s-a gandit sa faca omul nostru?! Nimic mai mult decat sa-i dea in judecata pe parintii victimei, pe motiv ca odrasla lor i-a distrus masina. Discursul lui are o nota de umor condimentata cu ironie, dar si una de absurditate pentru lumea moderna. El cerea despagubiri in valoare de 20.ooo €. Partea tragica din aceasta poveste este ca in zilele urmatoare un judecator va analiza cazul de daune materiale intentat de calau familiei victimei.

Episodul 13

     Cand te hotarasti sa scrii despre amintiri, si nu numai, iti faci un plan pe care incerci sa-l urmezi. Si eu am facut la fel la inceput. In linii mari urmez acel plan si caut sa ajung la final, insa cu fiecare zi imi aduc aminte de cate un eveniment pe care ma gandesc sa-l inregistrez pe blog. 

     Unul dintre lucrurile cele mai minunate din timpul facultatii erau week-end-urile. Spun asta, deoarece atunci puteam sa evadam in alte lumii – alte orase, acasa, in alte familii. Altfel spus, sa ne deconectam de viata studenteasca pe care o traiam de luni pana vineri. Si azi, finalul de saptamana este o binecuvantare pentru mine. Sunt zilele in care fac ceea ce doresc, adica ma scol la ce ora doresc, nu sunt la dispozitia sefului, fug unde voiesc in acel moment, citesc sau scriu. Dupa cum simt nevoia.

     In primul an de studentie, scolarizarea, masa si cazarea erau gratuite datorita bunevointei unui sponsor. In acele momente nu stiam ce inseamna sa duci dorul mancarii de vineri pana luni la ameaza. Auzeam de la colegii mai mari ca mergeau la diferite familii, care ii invitau, la masa in aceste zile de restriste sau doar de hrana rece. De o astfel de invitatie am avut si eu parte. Nu foarte des, insa cel putin una dintre ele m-a impresionat foarte mult.

     In duminicile cand mergeam in misiune in afara orasului, in diferite biserici, eram invitati la masa. Insa in zilele cand predicam in oras, nu totdeauna beneficiam de un astfel de tratament. Dar iata! Intr-o seara de toamna, unul dintre prietenii mei a venit si m-a intrebat:

– Vrei sa mananci ceva in seara asta?

     Normal ca doream, insa prin modul meu de a fi mai tot timpul refuzam astfel de invitatii.

– Dar unde sa mancam ca e foarte tarziu – era trecut de ora 8 jumate?!

– La familia Fagadar. Au spus sa chemam si pe alti studenti pe care ii cunoastem.

     Stiam ca la aceasta familie se manca saptamanal. Unii mancau chiar foarte des la ei. Dar cum nu-i cunosteam personal, primul impuls a fost sa-i refuz.

– Dar sigur pot sa vin?!

– Normal. Doar ei au spus ca pot veni si alti studenti din campus.

     Cu chiu cu vai, ma urnesc si eu din loc altaturi de prietenii mei. Ajungem la familia cu pricina. Si ce sa vezi? Holul era plin de haine, iar in usa o masa de copiii (vreo 6 de diferite varste). Deja in mintea mea a inceput socoteala. Noi eram 3, iar ei erau 8. Intram in salon si ce sa vezi acolo? Alti studenti! Si ei la randul lor erau invitati la masa. Aveam impresia ca erau de a-i casei dupa modul in care vorbeau si se manifestau.

     Suntem chemati a ne aseza la masa. Fac un tur al mesei cu ochiii si realizez ca studentii eram mai multi decat cei din familie. In seara aceea eram invitati aproxiamtiv 10 studenti. Tata Fagadar, dupa cum ii spunea si sotia, dar si noi studentii mai tarziu, a fost cel care a cerut binecuvantarea peste darurile de mancare.

     In timpul, mesei au fost cateva elemente care m-au surprins. Unul dintre ele era ca mancarea era din belsug – felul unul, doi, prajitura, sucuri. In timp ce eram indemnati sa mancam cu spor, ca mancare este pentru cei care doresc mai mult, cineva imi spune ca numai capul familiei lucreaza, iar aceste mese imbelsugate – atat din punct de vedere al alimenteleor cat si al invitatiilor – erau o constanta in fiecare zi de duminica. Tata Fagadar ne spunea ca aceste mese sunt ceea ce el poate face cel mai bine pentru Biserica lui Dumnezeu.

     Nu era unul care sa poata predica, si nici cu o voce extraordinara pentru a conduce cantarile sau a canta in cor. Insa inima lui larga l-a indemnat sa ofere cel putin o masa pe saptamana celor care se pregatesc in a sluji Domnului. Mai ales, ca apartamentul dumnealor era foarte aproape de campus (la 5-7 minute distanta).

Un regalo

Episodul 12

     Aproape in fiecare ciclu scolar elevii/studentii mai mici primesc o mostenire de la colegii lor mai mari. Si anume, poreclele profesorilor. Cand am ajuns la facultate nu am beneficiat de aceasta predanie. Peste anii, doar, am aflat porecla unuia dintre profesori, porecla pe care colegii mai mari i-au daruit-o: „Patratosul”. De altfel, nici noi ca si gupa nu am transmis mai departe poreclele profesorilor.

     Din acest punct de vedere as putea spune ca in aceasta facultate era o prapastie intre studentii mai mari si cei mai mici, desi din alt punct de vedere, cel academic, era o colaborare intensa – discutii, polemici, ect.

     Grupul nostru a avut posibilitatea de a oferi o porecla unui singur profesor. Aparent porecla era legata de modul de infatisare a profesorului. Insa cine a nascocit porecla a avut in vedere si un alt motiv – caracterul profesorului. Porecla era: pirania.

     La inceput ne amuzam, chiar, de porecla, deoarece constructia faciala a dascalului ducea spre acest peste de prada, dar dupa ce am inceput sa-l cunoastem mai bine am realizat ca acest peste scotea in evidenta ceea ce ii placea lui cel mai mult sa faca: sa muste. 

     Partea proasta a fost ca niciodata nu a tinut cont pe cine musca. Pentru el, am impresia, era o placere in a ataca pe cineva. Imi amintesc ca la un moment dat a atacat un profesor care nu avea treaba cu nimeni. Insa nu pot sa spun care erau motivele atacului. Dar, oricum nu e problema mea de a scrie despre relatia profesor-profesor. Dimpotriva, azi m-am gandit sa scriu cateceva si despre Pirania.

     La prima vedere Pirania este o persoana sociabila, glumeata, plina de viata. Insa cu cat stai mai mult in prezenta ei realizezi ca ar fi mai preferabil sa-ti cauti o alta companie. Imi amintesc ca la unul din cursurile pe care le-am avut cu el s-a intamplat ca de fiecare data cand eu mergeam el sa nu vina si de fiecare data cand eu plecam de la curs el sa vina. Doar spre finalul cursului ne-am intalnit si atunci a avut „tupeul” sa ma intrebe de ce nu am venit la cursuri. Era normal sa aiba acest tupeu pentru ca el era profesorul, iar eu studentul. Profesorul nu intarzie, este retinut. El nu lipseste de la curs, ci ii ofera cursantului posibilitatea studiului individual.

     Primul contact real avut cu Pirania – care stia mai multe lucruri despre mine decat stiam eu despre el sau cel putin asa avea impresia – a fost la primul exament. Una din obisnuintele mele in sesiune era sa nu invat la materiile care mi se pare mai usoare, iar materia predata de dl. profesor mi se parea foarte usoara, chiar daca in realitate putea devenii foarte grea.

     I-am intrebat pe studentii mai mari cam ce cred ei ca ne poate cadea la examen, iar cei mai multi imi spuneau sa invat o anumite prezentare, care cu siguranta imi va cadea. Zis si facut. In loc sa invat 2 carti am invatat si eu aceea prezentare. Imi amintesc ca unul din colegii mei de clasa si de apartament era „furios” ca eu citesc beletristica – la ora aceea citeam literatura indeana -, pe cand el toceste cele 2 carti.

     Vine ziua examenului. Era un test unde trebuia sa scrii pe scurt in spatiul alocat. Cu alte cuvine nu aveai voie sa faci burtologie, ci sa scrii direct la subiect. Burtologia, pentru cei care nu au invatat nimic la exament, era o mana cereasca, dar testul acesta era… Incepe examenul. Realizez ca sunt intrebari la care n-am nici cea mai mica idee despre ce e vorba. Atunci imi spun: „Mergi pe calea logica!” Cand ai foarte putina informatie despre un subiect aceasta metoda poate fi cea mai eficienta. De altfel, s-a vazut in final ca era cea mai buna la modul in care erau formulate intrebarile. Spun asta, intrucat in test s-a strecurat o eroare mare. In una dintre cele 2 carti se vorbea despre cele patru operati aritmetice: adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea. Nu stiu exact la ce anume foloseau, ca nu am citit cartile. Ce stiu, insa, este ca una dintre intrebari suna astfel: „folosind cele patru operatii aritmetice demontrati erezia”. Aici unicul raspuns pe care l-am putut oferi era cel rational si care se lega de intrebare. Pe cand colegii mei au raspuns in conformitate cu ceea ce scria in carte, insa cu toate acestea cele mai multe note au fost de 6, mai mult vreo 9-10 studenti nu au promovat cursul in aceea sesiune.

     Cum eram antrenat din liceu a scrie foarte repede un examen, mai ales daca nu necesita un raspuns amplu, in nici 36 de minute eram gata. Imi predau foaia si ies din examen. Aflu cateva minute mai tarziu, ca la nici 5 minute de la plecarea mea din sala de exament, dupa ce mi-a corectat lucrarea, isi fac simtiata prezenta, pentru prima data pe spinarea mea, coltii Piraniei. Cu un zambet larg le-a spus colegilor mei: „se vede ca invatati cuvant cu cuvant si nu logic!” Ce pot eu sa cometez in aceasa situatie?! E drept ca a inghitit in gol ca a fost obligat sa-mi dea o nota destul de mare. Dar din vina cui?! Asta e viata mai faci si ceea ce nu iti convine.

Episodul 11

     Spuneam in episodul trecut ca intentionam a scrie despre un alt profesor drag mine, insa ceva m-a oprit. Acest ceva de asta data nu-mi mai poate sta in cale, motiv pentru care pot scrie despre conf. univ. dr. Emil Bartos.

     De fiecare data cand ma gandesc la el imi vine in imagine ziua in care am fost la interviu pentru admiterea la facultate. In aceea zi, modul in care m-a abordat mi-a atras atentia, simpatia si respectul. De altfel, ii sunt si recunoscator pentru aceea zi, deoarece a facut-o sa fie mai degajata, chiar frumoasa.

     Atat ca si indrumator de an (perioada de 3 ani a fost coordonatorul grupei noastre), cat si ca profesor a cautat mai tot timpul sa promoveze studentii atat in sistemul academic cat si in cel pastoral. Uneori, la cantina studenteasca, venea si manca cu noi la masa, discutand liber despre diverse teme – pastorale sau academice. Desi, avea studentii lui favoritii, totusi niciodata nu le-a facut favoruri in notare. A cautat sa fie corect la examinare. Si acesta a fost „un plus” in dreptul caracterul sau.

     Imi amintesc ca uneori folosea la cursuri ironia ca forma stilistica. Cel mai comic incident a fost cel de la cursul de „Cristologie-Pneumatica” din anul II. La unele cursuri nu participa doar o singura grupa, ci doua sau mai multe. Si la acest curs era la fel. Pe langa grupa de teologie pastorala, mai era si cea de la asistenta sociala, precum si de la litere, anul III. In total eram peste 100 de studenti la acest curs.

     Era un student, nu mai retin daca era de la litere sau asistenta (sau poate stiu prea bine, dar nu doresc sa fie indentificat:) ), caruia ii placea sa vorbeasca mult la acest curs. Intr-o zi dr. Emil Bartos il intreaba in partea de introductiva a cursului:

– Ce spui? Cate naturi si cate vointe a avut Cristos?

– Doua naturi si o vointa! a raspuns studentul.

– Sa vedem ce spune si Claudiu!

     Eu eram asezat in fundul sali, deoarece sosisem printre ultimii studenti si numai acolo mai era loc (unii veneau si cu 10-15min mai devreme doar ca sa ocupe locurile pe care le doreau).

– Doua naturi si doua vointe, ii raspund.

     La care el se intoarce spre studentul nostru si-i spune:

– Vezi, un posibil eretic!

     Toti colegii de curs s-au amuzat pe aceasta etichetare a unui student de la teologie. In timp ce inca mai gustau gluma, profesorul anunta cursul pe ziua respectiva: „Dubla natura si dubla vointa a lui Cristos”.

     Un alt obicei al dansului era ca la sustinerea referatelor sa-l intrebe pe cursant si ceva legat de curs, dar care nu aparea in material. De exemplu, la examenul de la „Cristologie” mi-e mi-a venit intrebarea „Ce a facut Duhul Sfant in clipa in care Cristos murea pe cruce?” sau o alta intrebare la care eu n-am asistat a fost „Cum a umbrit-o Duhul Sfant pe fecioara Maria?” Scopul acestor intrebari nu era unul de amuzament sau doar pentru studentul ce era examinat. De multe ori spunea: „in timp ce studentul X se gandeste sa incerce a raspunde studentul Y”, care si el era in sala de examinare. Scopul si rolul acestor intrebari erau de-al face pe student sa gandeasca teologic, sa-si ridice probleme teologice, sa caute raspusuri la tot felul de intrebari tabu sau greoaie. Pentru el nu conta atat de mult daca raspunsul cursantului este identic cu raspunsul lui sau in canoanele evanghelice, ci raspunsul in sine sustinut de o argumentatie pe masura.

     Nu ai cum sa uiti un asemenea profesor, mai ales cand el a jucat un rol important in viata ta de student. Pe langa faptul ca mi-a fost dascal si coordonator de an (de altfel, intentionam sa-mi fac licenta cu dansul, dar din cauza aunumitor evenimente nu s-a mai putut), a fost si cel care m-a ajutat in doua momente cruciale: 1) in prima sesiune din anul 2000/2001 cand din cauza stresului si a problemelor din acele zile doream fie sa ma transfer intr-o alta unitate de invatamant, fie sa-mi inghet anul. In acele clipe doream sa aud si opinia unei alte persoane, decat a mea. In ziua aceea, desi era tarziu cand l-am sunat, iar el lucra la redactarea cursului pentru examen, totusi si-a facut timp sa vorbim la telefon. 2) Este una din persoanele care au facut ca transferul meu de la Oradea la Bucuresti sa fie realizabil in toamana lui 2001/2002, chiar daca el in acele momente nu era in tara (el nu a vorbit doar despre mine cu rectorul, ci si despre alti colegi ai mei. Nici aici nu putem vorbi despre un statut preferential cu privire la un student). Acest lucru l-am aflat de la sotia dansului, care mi-a spus sa merg la Bucuresti sa cer transferul si sa nu mai tot aman, ca lucrurile pe jumatate sunt rezolvate (cealalta jumatate depindea de mine).

Ba, tu esti casatorit cu acte sau…?!

     In facultate am invatat importanta cuvantului. Adica, sa faci in asa fel incat cuvintele pe care le folosesti sa reflecte cel mai bine ceea ce tu vrei sa exprimi sau ce tu gandesti. Dar de cand sunt in exil realizez, cu fiecare zi, ca ceea ce eu consider a fi foarte important – cuvantul – pentru cei mai multi, romani sau bastinasi, nu are nici o relevanta. Pentru ei ideea este esenta si nu cuvintele prin care cauti sa iti formulezi ideea.

     Intr-o zi un prieten de al meu ne-a vizitat. Vorbind noi despre una despre alta imi spune la un moment dat:

– Ba, voi sunteti casatoriti cu acte, nu?!

– Da. Dar de ce ma intrebi? Stii bine ca eu pun un mare accent pe cuvintele pe care le folosesc. Iar daca spun ca sunt casatorit inseamna ca sunt casatorit.

– Te intreb, deoarece umbla zvonul prin biserica din Girona, si mai nou si pe aici, cum ca voi n-ati fi casatoriti, ci doar locuiti impreuna.

     Cand aud asa ceva incep sa rad. Insa, intre timp ma indrept si spre dulapul unde tinem cele mai importante obiecte si scot certificatul de casatorie.

     Prima data cand am auzit aceasta intrebare mi s-a parut o gluma. Mai ales, ca venea din partea unui prieten. Insa, pe parcurs am observat ca gluma se ingroasa. Oriunde mergeam – desi foloseam expresia „sotia mea” si nu „muierea/femeia mea” – toti ma intrebau daca cu acte. In prima faza nu am realizat de ce de fiecare data primesc acelasi raspuns-intrebare, in situatia in care eu mi-am ales cuvintele cu grija spre a putea exprima ceea ce eu doream.

     Intr-o zi am aflat si eu misterul acestui raspuns-intrebare. In Spania exista foarte multe cupluri care traiesc impreuna, dar care nu sunt casatorite. Au copii, detin obiecte comune – casa, masina, etc -, dar cu toate acestea nu vor ca relatia lor sa fie legalizata. Din cate am inteles sunt mai multe motive pentru care refuza o legiferare a relatiei: a) problema divortului – asa lucrurile se rezolva mai repede; b) o problema de ordin economic, nu financiar, care se regaseste doar in aceasta tara; c) sentimentul de libertate – sunt liberi sa plece cand doresc.

Episodul 10

     Ma pregateam sa scriu un nou episod despre anii studentiei. Aveam de gand sa scriu despre un alt profesor, insa doua motive m-au facut sa aman aceasta scriere. Unul dintre ele este o poza pe care am primit-o de la un prieten de al meu din Oradea. Imagine ce a fost preluata de pe site-ul Institutului Teologic Penticostal Bucuresti. Oarecum, privind aceasta fotografie ar putea cineva sa se intrebe ce legatura are ea cu mine si cu studentia mea?! Si totusi are. Nu poza in sine, cat unele persoane din poza. Am fost surprins sa recunosc in aceasta imagine trei dintre profesorii care mi-au predat in trei scoli diferite.

     Cei trei dascalii despre care vorbesc sunt incadrati de cei doi profesori care stau la extremele mesei. Incepand de la stanga spre dreapta ei sunt pr. prof. univ. dr. Stelian Tofana, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj-Napoca. In mijloc este conf. univ. dr. Emil Bartos, profesor de dogmatica la Institutul Teologic Penticostal. Ultimul dintre ei este conf. univ. dr. John F. Tipei, profesor de Noul Testament si rectorul Institutului Teologic Penticostal Bucuresti.

     Spuneam ca fiecare dintre ei mi-a fost profesor in cel putin o institutie de invatamant. Voi incepe cu cel mai vechi sau mai bine spus primul care mi-a fost profesor. Cu dr. Emil Bartos am facut cunostinta pentru prima data in toamna lui 1998 la Institutul Teologic Baptist „Emanuel” din Oradea, actualmente Univestiatea „Emanuel” din Oradea. La ora respectiva era decanul Facultatii de Teologie. De altfel, el era si indrumatorul de an al grupei din care faceam parte. Cu el voi mai face si cursul de „Teologie Comparata” la Institutul Teologic Penticostal.

     Al doilea profesor cu care am avut prilejul a face cunostinta, si care mai tarziu imi devine si profesor este pr. prof. dr. Stelian Tofana. Ne-am cunoscut in 2000 la Oradea la o sesiune de comunicari stiintifice din cadrul Institutului Teologic Baptist. La ora aceea eu impreuna cu un bun prieten lucram la un proiect virtual numit „Biblioteca Logos”. Atunci dumnealui ne-a facut onoarea de a ne oferi articolul pe care l-a sustinut la simpozion sa-l publicam pe site-ul nostru. Cu dansul ma voi re-intalni peste ani  la Cluj-Napoca, unde de altfel imi va fi profesor de Noul Testament la masterat (2004-2005).

     Ultimul dintre cei trei este dr. John F. Tipei. Cu dansul am avut prilejul a ma intalni pentru prima data in toamna lui 2001 cand am facut demersurile de transfer de la Oradea la  Bucuresti. Din acel moment imi va fi atat indrumator de an, la noua grupa, cat si profesor de Noul Testament si Pneumatologie.

     A fost o onoare pentru mine sa am de a face cu acesti dascali din trei dominatiuni disctincate: baptisata, ortodoxa si penticostala.

Scurta prezentare a dizertatiei dr. Danut Manastireanu

      Cu dr. Danut Manastireanu am avut onoarea sa ma intalnesc in 2001, cand impreuna cu grupa si cu dr. Emil Bartos, indrumatorul nostru, am facut o calatorie la Iasi. In drumul de intoarcere am avut harul de a fi in acelasi compartiment. Acest fapt mi-a oferit posibilitatea de a discuta liber.

      In aceea perioada impreuna cu un prieten de-al meu din studentie incepusem sa lucram la o biblioteca virtuala. In acest proiect am cautat sa implicam si profesori. Astfel ca, in aceea perioada am apelat la dr. Silviu Tatu, care a primit cu mare bucurie sa participe la acest proiect, iar mai tarziu am avut posibilitatea sa vorbesc cu pr. prof. dr. Stelian Tofana, care la randul lui ne-a facut cinstea de a ne oferit eseul pe care l-a sustinut la „Sesiunea de comunicari stiintifice” de la Universitatea Emanuel pe Ioan 6. In acest context, aceeasi propunere i-am facut-o si dr. Manastireanu. La cateva zile dupa aceea discutie primesc pe email dizertatia dansului. In continuare voi face o scurta prezentare a acestei lucrari, care anul trecut a vazut lumina tiparului. (prezentare-dizertatie.pdf)

Episodul 9

     Oricat de grea si de stresanta ar fi fost scoala, e imposibil sa nu fi existat ceva care sa nu-ti fi facut placere. Nu se poate sa nu fi existat vreun curs sau vreun profesor care sa-ti fi placut in mod deosebit.

     De fiecare data cand revin la perioada studentiei, primul lucru pe care il zaresc sunt profesorii mei dragi. Nu pot sa ma laud ca am indragit toate cursurile sau toti profesorii, insa pe cateva dintre cadrele didactice nu le pot da uitarii. Nu am cum sa las ca praful sa le acopere amintirea. Azi m-am gandit sa vorbesc despre unul, urmand ca in continuare sa-i mentionezi pe toti si modul cum i-am perceput in anii de scoala. I-am ales in mod aliatoriu, adica primul care mi-a venit in minte, deoarece nu pot face o ierarhie intre ei, mai ales, ca fiecare este deosebit in felul lui.

     Eram in primul an de studentie cand la cursurile de VT si limba ebraica am facut cunostinta cu un cvasi-evreu. Spun un cvasi-evreu, pentru ca desi era roman get-pe-get, totusi constructia faciala – fata alungita si osoasa – inconjurata de barba te ducea imediat cu mintea la un rabi evreu. Aceasta este prima impresie pe care o poti avea atunci cand te intalnesti cu Silviu Tatu, inainte de a face vreun schimb de vorbe. Din momentul in care intrai in discutie cu el realizai ca distanta la care te-ai fi asteptat s-a narutit fara sa realizezi. Desi, niciodata nu ne-a impus o linie de adresare – frate, dumneavoastra, etc. -, totusi parca iti era greu sa-i spui pe nume (diferenta de varsta nu era atat de mare intre noi, pana in 10 ani). Acest lucru mi-a fost greu si mai tarziu cand lucram impreuna la proiectul de traducere a bibliei sau cand mi-a fost coordonator la licenta la ITP Bucuresti.

     Si azi imi amintesc, in linii mari, modul cum s-a prezentat in fata grupei. O prezentare scurta, la obiect, plina de imaginatie si amuzament. Prezentarea suna ceva de genul „Numele meu este Silviu Tatu. Sunt casatorit cu…. si pana acuma avem trei fetite. Sper ca pe viitor sa nu ramana asa.” Nu puteai sa nu razi la o astfel de prezentare, iar razand sa nu te destinzi la curs.

     In primul an, ca sa ne faca sa invatam cat mai repede anumite lectii (e.g. transcrierea tarnsliterara sau scrierea cu caractere evreiesti) ne stimula cu puncte suplimentare. Insa aceste puncte suplimentare nu le puteai lua decat daca erai foarte rapid de mana si scriai si corect. Pe de alta parte, orice profesor are favoritii lui si acest lucru se observa. Si el avea un favorit, pe unul din amicii mei, care era si colegul meu de banca, coleg cu care faceam tot timpul concurs de rapiditate. In prima faza iti este mai greu sa te obisnuiesti cu ideea de favorit la facultate, insa pe parcurs te obisnuiesti cu ideea si nu-i mai oferi atata importanta. Intelegi ca daca cineva este mai exigent cu tine, decat cu alt coleg de clasa, aceasta se datoreaza si modului in care profesorul face distinctie intre voi. O abordare exigenta a profului nu trebuie neaparat vazuta ca avand ceva cu tine ca persoana, cat mai degraba ca cere mai mult de la tine decat ai vrea tu sa ceara. Iar, Silviu ca si profesor se incadara in acest gen de cadru didactic.

     Cand m-a cooptat sa fac parte din echipa de traducatori, mi s-a parut o onoare. Nu puteam sa refuz o astfel de oferta. Pentru mine, pana atunci, acel grup/echipa mi se parea un cerc inchis unde nu aveai cum sa intri. Desi, in realitate lucrurile nu stateau chiar asa. In timp ce lucram la traducerea cartii „Plangeri” mi-a sugerat sa incerc o traducere in forma de acrostih. Au fost cateva incercari de acrostih la inceput, incercari pe care le-am abadonat din vari motive. Doar, dupa masterat, in exil am reinceput sa lucrez la acrostih.

     Intr-un an unul din colegii de grupa a facut un referat la VT fara nici o carte la bibliografie. Dupa acel incident am mers prin biblioteca si nu am mai gasit nici o carte editata de GBV. Noi vorbeam intre noi si spuneam ca Silviu – care la ora aceea era bibliotecar sef – dupa ce a gasit acel referat fara bibliografie s-a dus de urgenta in biblioteca si a scos toate cartile editate de GBV (nu cred ca acesta a fost rationamentul pentru care au disparut acele carti!), ca sa nu mai gaseasca un referat bazat doar pe inspiratie extra-bibliografica.