Nu ma pot lauda ca am fost un prieten cu poetul Ionatan Pirosca, cum de asemenea nu ma pot lauda ca am avut posibilitatea sa ne cunoastem cara a cara. Ce pot spune e ca prin 2007, regasindu-ne pe acelasi form de discutie, am avut onoarea sa comunicam atat pe forum cat si pe messenger.
In una din zile, pe messenger se vorbise despre o poezie al lui. Mi-a placut atat de mult incat i-am facut un comentariu, care a apărut în revista electronică confesional@ 5/2007.
In memoria celui care m-a invatat sa conjug verbul „a muri” dintr-o perspectiva teologica va invit a lectura articolul pe care eu il scrisesm in urma cu 3 ani.
“Moartea” şi Ionatan Piroşca
şi ziua se duce şi vine o alta pe mal în jos
vine altul şi-o ridică tot aşa durerea e la ea acasă
şi-i mănâncă pe domnul pe doamna câte puţin
ascultă-mă de ce acum e altfel
are un vad la un capăt moartea ce e aia
trebuie aflat cunoscut descris în culori vii
poate vor pricepe ce e moartea
egal plus egal fac inegal
simplu nu atât de simplu că aproape,
aproape de tot după dealul ăla, după tei,
după ce trăieşti mai mult sau mai puţin trăieşti de tot
şi nu mai vin zile, ci urgii nu orgii
fatale sinapse cu trecutul înghit viitorul
fatale faptele tale de la credinţa ta cetire
de la capăt punct şi de la capăt
dacă toţi am fi una ar fi alta şi la urma urmei
numai Hristos a conjugat pe a muri la mai mult ca triumf
pe lumea asta eu mor tu mori El vine
ori înţelegi ori nu după aia cade cortina istoria
ce mai e de spus s-a spus începe numărarea
pune pecetea creşte mlădiţa vuiesc arhanghelii
Deşi nu sunt un împătimit al poeziei lui Ionatan Piroşca, unul dintre cei mai în vogă poeţi evanghelici contemporani, totuşi una din poeziile lui din volumul „Ferestrele Împărăţiei” mi-a atras atenţia în mod deosebit. Dacă celelalte poezii pe care am avut posibilitatea să le lecturez erau mai uşor de digerat, aceasta poezie este foarte greoaie. Ai nevoie de timp, ai nevoie să o citeşti şi să o reciteşti, întrucât este foarte dificil să prinzi la o primă lectură ce doreşte poetul să transmită auditorului.
Poezia, deşi este o îmbinare între stilul abstract şi metafizic al lui Nichita Stănescu cu sumbrele metafore pesimiste bacoviene, totuşi reuşeşte să evidenţieze strălucirea mesajului evanghelic prin conţinutul dogmatic şi finalitate. De exemplu, dacă poezia bacoviană este caracterizată de culori cenuşii şi de sentimente reci şi sumbre pe un fundal pesimist, poezia piroşceană creează o ascensiune de la pesimism spre optimism, de la moarte spre viaţă, de la o realitate a umbrelor spre o realitate a realităţii. Sau, un alt exemplu, modul în care fiecare dintre cei doi poeţi creionează moartea. Bacovia o vede prin cuvinte ca „descompunere”, pe când Piroşca doreşte să o vadă în culori vii.
Cred că până la urmă această trecere rapidă de la un pol spre celălalt este elementul distinctiv şi particular al poeziei lui Ionatan Piroşca. Antagonismul este cuvântul de ordine, de referinţă pentru poezia lui.
Încă din primul vers suntem introduşi în istoricitatea vieţii, care îşi urmează cursul fără a ţine cont de ceva sau de cineva „şi ziua se duce şi vine o alta pe mal în jos”. Chiar dacă un om moare azi, mâine vine, se va naşte un alt om care va duce cu el suferinţa acestei vieţi. Prin această descriere a continuităţii vieţii într-o durere permanentă, durere ce parcă „e la ea acasă” şi care-„i mănâncă pe domnul, pe doamna câte puţin”, ai impresia că poetul se îndreaptă spre pesimismul bacovian care îţi arată mormântul rece şi sumbru, unde trupul tău va deveni alimentaţia zilnica a viermilor. Dar poezia se rupe brusc, chiar la mijlocul primei strofe. „Ascultă-mă de ce acum e altfel” nu este doar o atenţionare spre ceea ce autorul va spune în versul următor, ci este şi o aruncare în timp. Cu alte cuvinte, acest vers doreşte să-l atenţioneze pe auditor ca totuşi se poate vedea şi altfel aceasta istoricitate a vieţii plină de durere şi de moarte. Prin accentuarea „acum e altfel” scriitorul ne face să înţelegem că undeva cândva s-a petrecut ceva, iar acest ceva a schimbat sensul durerii şi al morţii. Durerea nu mai este un rău, precum nici moartea. Pentru autor moartea are un vad, o sursă de viaţă care trebuie aflată, cunoscută şi doar atunci va putea fi descrisă în culori vii şi înţeleasă. Prin această înţelegere diferită a morţii Piroşca se depărtează de Bacovia. Dacă la Bacovia moartea se opreşte la mormânt, pentru Piroşca moartea este doar o poartă spre viaţă, e un vad de care nu trebuie să-ţi fie teamă, ci dimpotrivă trebuie să fie o sursă de cunoaştere, un obiect de studiu, o bucurie într-un final.
Şi din nou scriitorul ne lasă în suspans. Deşi ne-a lăsat la un moment dat impresia ca ne va explica de ce acuma e altfel, nu a făcut-o. Doar, ne-a spus ca moartea are un vad şi trebuie cugetată în culori vii fără a înţelege care este diferenţă dintre moartea de până mai ieri şi moartea de azi. Tot în acelaşi mod face şi în finalul primei strofe. Ne invită la a cunoaşte moartea în culori vii, dar nu ne arată modul sau modalitatea prin care moartea poate fi privită ca viaţă.
Următoarea strofă, parcă nu ar avea nimic în comun cu prima. Parcă am avea de a face cu o strofă dintr-o altă poezie. Însă în realitatea strofa a doua nu face altceva decât să definească, sa descrie moartea cea de ieri. „Egal plus egal fac inegal”. Ceea ce ar trebui să fie egal sau pozitiv, iată că este inegal sau negativ, adică moartea. Ceea ce ar trebui să fie simplu iată că nu este simplu, adică viaţa. Viaţa care în fiecare zi se stinge şi se apropie de moarte. Viaţa care în loc să-mi aducă zile îmi aduce urgii – moarte. Viaţă care în loc să mă facă să privesc înainte mă transformă într-un melancolic, „fatale sinapse cu trecutul înghit viitorul”, într-un fiu al morţii.
Primul vers al ultimei strofe începe cu o cugetare: „dacă toţi am fi una ar fi alta”. Una în ce? Una în viaţă, una în moarte? Poetul nu ne răspunde, dar lipsa unităţii este ecoul care răsună în această cugetare. Aparent poezia se rupe din nou în primul vers al ultimei strofe. Spun aparent, ca la fel ca şi în prima strofă şi aici avem de a face cu o atenţionare. De altfel, din acest moment autorul caută să ne explice de ce moartea de azi este diferită de ieri, de ce dacă până acuma Bacovia avea dreptate, din acest moment el nu mai are. „Şi la urma urmei numai Hristos a conjugat pe a muri la mai mult ca triumf”. Iată cine a schimbat sensul cuvântului „moarte”. Cristos prin conjugarea „la mai mult ca triumf” a verbului a muri, a transformat moartea într-o victorie. În acest vers răsună ecourile cântării pascale „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Moartea trebuie văzută în culori vii că fără ea nu există înviere – şi cine a murit cu Cristos va şi înviat cu El – şi dacă nu este înviere nu este înălţare. Doar cine înţelege acest mare adevăr va începe şi el la rându-i să conjuge verbul a muri la mai mult ca triumf „eu mor, tu mori, El vine”. Noi murim întru El, pentru a învia întru El, pentru a fi una în El şi pentru ai-I aştepta revenirea pe nori.
Poezia se încheie tot cu un sfârşit şi un început al istoriei personale. Dar această încheiere este în sine o atenţionare „ori înţelegi ori nu după aia cade cortina istoria/ ce mai e de spus s-a spus începe numărarea”. Aici numărătoare este metafora pentru judecata finală unde fiecare află dacă moartea lui a fost un zbor se nemurirea cu Fiul sau o cădere spre abis cu Diavolul. Şi toată această judecată începe şi se sfârşeşte cu conjugarea verbului „a muri”. Dacă îl conjugi asemenea lui Cristos, devenind una cu El, încorporându-te în trupul Lui – Biserica. Atunci „creşterea mlădiţei”, „vuirea arhanghelilor” devine o realitate pentru tine. Dar dacă nu ai învăţat să conjugi pe „a muri” la mai mult ca triumf atunci totul în faţa ochilor tăi va deveni parcă o poezie bacoviană atât în lumea aceasta de dincoace de mormânt, cât şi în lumea cealaltă de dincolo de mormânt.
Amintiri din studentie 