Suferinţa ca Sceptru în viziunea lui Ionatan Piroşca

O suferinţă cu sceptru

O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine. Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?

Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?

Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări. Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v-aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta, nu de acum, ci de mereu.

Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei… Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.

Dar El ştie toate astea. Facă-se voia Lui!

Nu cunoaştem în ce măsură Ps. 23 îl va fi influenţat, indirect, pe poetul Ionatan Piroşca în modul de cugetare a relaţiei dintre suferinţă şi îndrumare, însă atunci când am lecturat pentru prima dată această poezie, gândul ne-a fugit direct la acest psalm davidic. Deşi tematica suferinţei nu este subiectul principal al textului biblic totuşi ea poate fi întrevăzută. Toiagul (elementul de cârmuire), precum şi nuiaua (acel baston în formă de cârlig cu ajutorul căruia pastorul, ciobanul reuşeşte, în mod practic, să prindă oaia căzută într-o groapă sau alte cazuri, sens pe care nu-l întâlnim în DEX, dar indirect îl putem înţelege) produc inevitabil suferinţă, însă cu obiectivul de a salva, de a îndruma, de a nu se pierde pe drum. Acesta este mesajul pe care l-am regăsit şi despre care am dorit să scriem în articolul de faţă. Cu alte cuvinte, ne propunem să schițăm tema suferinţei în viziunea poetului Ionatan Piroşca pornind de la una dintre ultimele lui poezii: „O suferință cu sceptru”. Fără a pretinde că am înţeles pe deplin sau că epuizăm subiectul, considerăm că a fost una dintre cele mai importante teme din existența lui atât ca fiinţă umană, cât şi ca poet, în special în ultimii ani de viaţă.

Nu este foarte uşor să defineşti sau să numeşti stilul literar în care ar putea fi înrămată poezia lui Ionatan Piroşca. Nu se înscrie nici în genul socialului precum cea al lui Nicolae Labiş, nici în descendența romantismului eminescian sau a religiosului voiculescian, deşi unii, mai avizaţi decât noi, ar putea descoperi unele asemănări. Mai degrabă am sugera o fuziune între stilul bacovian cu cel arghezian, dar cu o viziune, o perspectivă total distinctă. Nici cu poeziile lui Nicolae Moldoveanu, Traian Dorz sau Costache Ioanid nu prea are similitudini. Toţi trei sunt cristocentrici prin definiţie, pe când la Ionatan Piroşca, divinitatea mai degrabă este contextul decât ţinta sau sursa poeziilor. Poate acesta este motivul pentru care opera lui nu este dialogală – de tip eu-Dumnezeu –, ci mai degrabă una de tip eu-eu, analitică, în care poetul se auto-evaluează, prezentându-şi astfel auditorului, cititorului – care poate fi divin sau uman – concluziile.

Ionatan Piroşca nu face nici o chemare sau o invitaţie explicită la introspecţie religioasă, precum Costache Ioanid în poezia Calul şi sufletul: „Și când la tronul lui Hristos/ Va fi ca să te sui,/ Tu omul cel cu cal frumos,/ De suflet ce-ai să spui?!”  Ce să mai vorbim despre invocarea Dumnezeirii în alinarea durerii şi a iubirii vrăjmaşului aşa cum poate fi descoperită la Traian Dorz, spre exemplu în poezia S-a-ntipărit durerea:„Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,/ Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,/ Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am/ Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!” Dar nici nu-şi manifestă iubirea faţă de Cristos cu atâta forţă şi entuziasm cum o regăsim la Nicolae Moldoveanu, „Ce bine-i printre voi iubiţii/ şi dragii sufletului meu,/ iubirea voastră-n mine arde/ alături de-a lui Dumnezeu:/ întâi e-a Lui, apoi aproape/ de ea mi-e dragostea de voi –/ Hristos şi voi mi-aţi fost comoara
în lumea asta de noroi.” (Ce-i bine). E posibil ca acestea să constituie una dintre posibilele explicații pentru faptul că, spre deosebire de creațiile celor trei autori amintiți mai sus, poeziile lui Ionatan – fie recitate, fie puse pe muzică (deși există câteva excepții) – lipsesc din spațiul liturghiilor/slujbelor religioase evanghelice.

Indiferent de stilul şi de abordarea poetică, întotdeauna Sitz im Leben-ul autorului şi-a pus amprenta în tratarea şi prezentarea diferitelor tematici. Chiar dacă ele sunt comune: iubirea, suferinţa, dezamăgirea, tristeţea, bucuria etc., totuşi concluziile sunt foarte distincte. Aceste rezultante ne conduc spre cheia hermeneutică cu ajutorul căreia putem descoperi modul în care poetul a cugetat şi a înţeles tema respectiva. Dacă nu identificăm linia de abordare şi specificitatea poetului, atunci nu vom descoperi niciodată ceea ce dorea cu adevărat a ne transmite, chiar dacă vom găsi ori identifica tot felul de semnificaţii şi sensuri în text, neprezentate în mod intenţionat de către autor, dar care pot fi foarte valoroase.

Atunci când ne apropiem de poezia lui Ionatan Piroşca, observăm, fără efort, că unul dintre subiectele lui preferate, dacă putem vorbi astfel, este „suferinţa”, după cum el însuşi scrie „era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei…”, în special din cauza ultimilor ani de viaţă. O temă atât de comună, întâlnită în fiecare moment în viaţa fiinţelor umane, încât foarte greu ar putea deveni un catalizator spre o lume mai bună. Ne naştem şi murim prin suferinţă. Creştem, ne formăm ca oameni şi ne maturizăm tot prin suferinţă. Ce să mai vorbim despre întemeierea şi menţinerea unei familii ori a unei cariere profesionale. Întrucât suferinţa nu se limitează doar la lumea fizică, ci ea acţionează şi în sfera psihicului. Cu cât căutăm să îndepărtăm durerea, suferinţa din viaţa noastră cotidiană ea parcă este mai prezentă, mai vizibilă. Trăim cu impresia, cu sentimentul că obiectivul suferinţei ar fi să ne ucidă, să ne distrugă din toate punctele de vedere – fizic şi psihic –, ba mai mult, că este în interiorul nostru, asemenea unui virus, care nu face altceva decât să lase dezastru, ruină în urma lui. Dacă această viziune este corectă, atunci toate demersurile noastre împotriva ei sunt binevenite, chiar aplaudabile, am putea spune. Dar dacă această convingere, pe care lumea contemporană încearcă să o impregneze în conștiința societăţii, este eronată, atunci n-ar trebui luptat împotriva ei, ci dimpotrivă cel mai corect ar fi să-i identificăm scopul şi rolul ei în viaţa de zi de zi.

Ionatan Piroşca asta şi face. El nu se preocupă să ofere un răspuns la întrebarea „de ce există suferinţă?” Dimpotrivă, în opinia lui, identificarea rolului suferinţei în viaţa omului are mai mare însemnătate decât aspectul ontologic al ei. Pentru el este mult mai important a vedea în ce măsură suferinţa îi modifică viziunea despre viaţă, modul lui de a fi şi de a trăi sau de a cugeta Divinitatea şi relaţia lui cu Ea. Cu alte cuvinte, în ce fel suferinţa devine un catalizator în viaţa omului pe plan orizontal – relaţional eu-eu, eu-ceilalţi, eu-natura –, precum şi pe plan vertical – eu-Dumnezeu? Iar nu o analiză critică şi impersonală cu privire la existenţa suferinţei.

Mai întâi de toate, poetul brăilean trasează o demarcaţie foarte clară între moartea care-l „încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe”, asemenea unei caracatiţe uriaşe, şi care „sălăşluieşte” în el, nu în afara lui, şi suferinţa, care este un instrument prin care primeşte răspunsuri la întrebările lui. Sau altfel spus, pentru el moartea este o unealtă a distrugerii, pe când suferinţa un mijloc de comunicare şi înţelegere, în acelaşi timp, împreună cu Scriptura şi cunoştinţele acumulate „Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă”.

Un alt aspect al paralelismului dintre moarte şi suferinţă ține de reacţia poetului. Cu durerea a învăţat să convieţuiască, să o considere ca parte din viaţa cotidiană, putând vorbi sau scrie despre ea fără resentimente, pe când moartea îl constrânge, îl obligă să cugete la planuri pre şi postmortem „Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei… Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.”

Un al treilea aspect este cel escatologic. Suferinţa nu l-a îndepărtat de Domnul, adică nu l-a făcut un rebel, care prin întrebări să-şi demonstreze atitudinea lui răzvrătită, ci dimpotrivă, prin Scriptură s-a umplut de speranţă şi-a învăţat să iubească atât fiinţele umane, cât şi pe Dumnezeu: „iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări. Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v-aş pune aceleaşi întrebări”. Introspecţia, cu ajutorul întrebărilor, are ca rol, ca obiectiv descoperirea unui adevăr şi nicidecum acuzarea vreunei părţi – umane sau divine –, deşi unii ar putea identifica o asemenea linie de abordare prin cuvintele „Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?” Realitatea este cu totul alta. Poetul priveşte spre el, spre viaţa lui şi se vede, se consideră mai rău decât alţii. Mai mult, refuză să-i implice pe oameni sau pe Dumnezeu în acest joc al întrebărilor. Pe unii, pentru a nu-i obliga să-şi descopere limitele sau să fabuleze, asemenea prieteniilor lui Iov, iar pe Dumnezeu, să nu-L supere prin întrebări scoase din contextul larg al lucrurilor, asemenea personajului biblic, de aceea îşi încheie poezia cu cuvintele „Dar El ştie toate astea. Facă-se voia Lui!”   

Concluzionând, pentru poetul Ionatan Piroşca suferinţa a fost un instrument prin care el, ca fiinţă umană, a fost condus spre a înţelege unele adevăruri esenţiale. Omul depinde numai de miracolele lui Dumnezeu. Vindecarea este de dorit, însă nu este elementul cel mai important din viaţa umană. Întrebările au ca obiectiv conştientizarea unei realităţii duble, aici şi acolo, şi învăţarea sau descoperirea celei mai bune căi în context tri-relaţional – eu-eu, eu-El şi eu-ceilalţi –, şi nicidecum identificarea argumentelor auto-justificatoare sau acuzatoare, cu privire la ceilalţi. Ca efect a unei asemenea viziuni, poetul a reuşit să-şi construiască o escatologie proprie în care suferinţa are funcţia de catalizator atât în viaţa aceasta, cât şi la trecerea din ea. Doar ca rod al unei astfel de gândiri, a putut scrie „numai Hristos a conjugat pe a muri la mai mult ca triumf/ pe lumea asta eu mor tu mori El vine” (Ferestrele Împărăţiei) şi „Dar El ştie toate astea. Facă-se voia Lui!”