Hop si eu

Uneori anumite lucruri le faci de placere, alteori le faci din necesitate. Cand vine momentul sa merg spre tara cele doua sentimente se intrepatrund. Cum nu sunt foarte legat de glie, cum nu prea mai am foarte multe rubidenii prin tara (noi suntem imprastiati in patru colturi :D, iar parinti au devenit pasari calatoare) am ajuns in situatia ca dorul de casa sa devina cvasi inexistent.

De mai bine de un an si jumatate nu am mai calcat piciorul pe pamant stramosesc. Cred ca nici acuma nu as fi facut-o – mai sunt mai putin de 24h pana sa decoleze avionul -, daca unul dintre actele cele mai importante nu l-as fi ratacit pe undeva prin casa la ultima mutare, iar acuma trebuie sa-l refac. Privesc in strafundul fiintei mele si nu reusesc sa gasesc nimic. Nici un sentiment de bucurie sau de tristete ca imi petrec o saptamana din concediu pe plaiurile natale, parca as fi de piatra sau de gheata. Nici macar gandul ca poate am sa revad pe unii sau pe altii, nu mai reuseste sa ma anime. Si totusi… ar exista ceva care sa-mi provoace emotie. O dorinta, un vis pe care as dori sa le duc la implinire – sa-mi revad colegi din generala, pe care nu i-am mai vazut de un car de ani. Dar cum visele de multe ori raman vise, am sa incerc sa nu fiu prea optimist sau entuziasmat atunci cand voi ajunge in aeroport.

Dupa ani si ani… si totusi parca a fost doar ieri

Cand eram mic aveam o nedumerire in ce priveste trilogia lui Al. Dumas. De ce actiunea cartilor lui, cu privire la cei patru muschetari, se petrecea din 20 in 20 de ani?

Uneori in tipul meu de visare ma intrebam ce as face sau ce as simti atunci cand m-as reintalni cu unul dintre prietenii mei din copilarie peste vreo 20 de ani. Niciodata nu aveam un raspuns clar la acesta intrebare, datorita fapului ca la mine timpul nu e o notiune prea clara. Adica, desi nu m-am intalnit de foarte mult timp cu cineva, daca se intampla sa-l vad pe strada sau in alta parte vorbesc cu el de parca doar ieri ne-am fi despartit. Nu odata am fost acuzat ca comportamentul meu este anormal.

Adevarul e ca nu ma emotionez foarte usor. Nu exista prea multe lucruri care sa-mi taie respiratia sau sa-mi imoaie genunchii. Si totusi, acum o saptamana am avut parte de un eveniment aparte. Un gand mi-a strabatut mintea, o idee nu mi-a dat odihna. Era dorul dupa copilarie si dupa colegii din copilarie. Astfel ca, m-a asezat inaintea calculatorul si am inceput sa caut nume de colegi din generala. Am inceput cu posibilele nume care s-ar putea sa nu se fi schimbat sau care aveau sorti mari de izbanda. Daca la unele nume motorul de cautare mi-a oferit o lista intreaga de variante posibile, incat m-am plictisit sa mai verific, la alte nume aceasta lista s-a redus considerabil. Asa se face ca am reusit sa dau foarte repede peste unul dintre colegii mei din generala. Coleg/a pe care nu l-am vazut (am vazut-o) de peste 18 ani. Si pornind de la el/ea am reusit sa mai descopar inca vreo 3-4 colegi.

Faptul ca am regasit cativa dintre ei, pe care nu-i vazusem de mult timp ma facuse sa ma reintorc in pre-adolescenta. In aceea perioada in care nu te intereseaza prea mult ce vei manca sau unde vei dormi, ci cu totul altceva. In acele vremuri cand, daca ti se pune pata pe o idee, faci tot ce-ti sta in puteri sa o infaptuiesti. In acei ani in care dragostea se aprinde repede si la fel de repede se stinge. Atunci cand iubirea secreta se manifesta exact invers de cum ti-ai fi dorit sau visai.

Dragi mei va multumesc pentru aceste moment pe care mi le-ati oferit zilele acestea!

Adi, Gabi, Gina, Cipri, Razvan

Episodul 15

     Uneori nu este foarte usor sa scrii despre ex-colegii sau profesorii tai. Esti nevoit sa-ti alegi foarte bine cuvintele. Sa alegi cu atentie evenimentele pe care vrei sa le evoci, deoarece altfel poti fi inteles eronat. Si nu cred ca mi-ar face placere ca cineva sa inteleaga altceva decat ceea ce am dorit, am intentionat sa transmit.

     Iata ca a sosit si ziua cand sa scriu despre dr. Radu Gheorghita

, un profesor indragit de majoritatea studentilor. 

     Desi, nu am facut cu dansul decat cursuri modulare, nu retin sa fi lipsit la vreo ora. N-as putea spune despre el care era un profesor foarte diamic. Dimpotriva, modul lui calm de a fi lasa impresia, in prima faza, ca ora la care participi va fi o ora de somn si nu una de curs. Insa modul cum vorbea, cum stia sa-si aleaga cuvintele te vrajea, te cuprindea, te leaga, parca, cu lanturi de cursul lui. Reusea sa te faca sa nu te plictisesti de materia predata, chiar daca era facuta intr-un ritm alert.

     Nu am avut multi profesori in genul lui de a privi studentul. O particularitate a dansului era evidentiata de modul de exminare. Oferea o incredere foarte mare studentului. Daca cursantul sustinea ca a citit o evanghelie sau o epistola de un numar de ori il credea pe cuvant. In anii in care mi-a fost profesor nu am vazut la el nici o bruma de indoiala la ceea ce studentul afirma ca ar fi facut. Nu suferea de sindromul ne-increderii. Ba mai mult, chiar daca nu era de acord cu parerea sau cu interpretarea cursantului pe o tema/text totusi o respecta si asculta/citea cu foarte mare atentie argumentatia.

     De exemplu, la cursul pe Epistola catre Evrei eu nu am fost de acord cu traducerea lui Dumitru Cornilescu (si nici a lui Sorin Sabau) pe 7:2 „care, dupa insemnatatea numelui sau, este intai, <Imparat al neprihanirii/dreptatii>, apoi si <Imparat al Salemului>”. Eu sustineam ca o astfel de traducere este eronata deoarece spune ca numele lui Melhisedec inseamna atat „imparat/rege al dreptatii” cat si „imparat/rege al Salemului”, ceea ce este fals. Iar eroarea aceasta este data relatia dintre cuvintele „este intai” si „apoi si”. Intrucat nu sesiza foarte bine care este problema mea, deoarece dumnealui privea textul romanesc din perspectiva modului cum citea si intelegea el manuscrisul grecesc mi-a cerut o traducere proprie, pe care i-am oferit-o putin mai tarziu deoarece pe loc nu gasisem formula cea mai potrivita. (Ea suna ceva de genul „care este mai intai, dupa talmacirea numelui, Rege al dreptatii, iar apoi Rege al Salemului”.)

     Printre primele lucruri pe care le face la inceputul fiecarui curs-modular, era sa ne prezinte modalitatea de examinare. Imi amintesc ca in anul III, la cursul de Exegeza in Noul Testament, ne-a prezentat cum ne va nota la acesta materie. Spunea ceva de genul: „fiecare student va avea de facut o prezentare pe un text din Epistola catre Evrei, pe care eu o voi nota in mod subiectiv, dar sa nu cumva sa apelati vreunul la metodele de interpretarea ale autorului epistolei deoarece veti cadea examenul”.

     Intr-o lume in care toata lumea doreste sa fie obiectiva m-am intalnit cu o persoana ce doreste sa fie subiectiva in notare. La prima vedere o astfel de afirmatie – „notare subiectiva” – iti poate oferi, ca student, putini fiori. Primul gand care iti va trece prin minte atunci cand nu vei primi nota dorita va fi: „tipul a fost subiectiv. Pe studentul X sau Y l-a avut la inima de aceea i-a dat o nota mai mare decat mine, desi eu am fost mai bun.” (Oare o astfel de afirmatie nu este si ea subiectiva la randu ei, dar o subiectivitate foarte redusa doar la dorintele tale?!)

     Ca sa nu ramanem in ceata, imediat dupa ce a afirmat ca ne va nota subiectiv ne-a explicat ce intelege el prin aceasta. Notarea subiectiva, in perspectiva lui Radu Gheorghita, insemna sa tina cont de toti factori, nu numai de cel academic. Adica, era interesat de informatia expusa (exegeza textului, bibliografia folosita, teori lansate, argumentatie, etc), dar si de modului de expunere (limbaj, materiale didactice etc) si de prezenta studentul la clasa – intrebarile adresate colegilor. Imi amintesc, ca la un moment dat stresat si el de intrebarile mele (:D) – ce sa mai vorbim de colegi – m-a intrebat cu un calm putin fortat (dar bine stapanit): „tu doresti sa te tina minte colegii ca cel care ii stresa cu intrebarile lui?”

     Daca am invatat ceva de la dansul a fost ca o interpretarea subiectiva este mult mai de folos decat una obiectiva, deoarece ea nu se limiteaza doar la ceea ce vede sau aude, ci ea il are in vedere si pe cel care expune cu minusurile si plusurile lui. Ca oameni nu suntem chemati sa punem un sablon interpretativ pe un discurs/text atunci cand intentionam sa intelegem un mesaj, ci cel mai de dorit este sa avem in vedere si alte aspecte cum ar fi autorul, contextul, auditoriul si chiar experienta noastra personala – adica interactiunea noastra cu discursul/textul.

     O mare greseala, pe care in ultima vreme o vad foarte des, atat la lucru cat si pe bloguri este modul de a interpreta cuvintele celuilalt doar dintr-o perspectiva pseudo-obiectiva personala, excluzand alti factori care ar putea conduce spre o interpretarea mult mai apropiata de ceea ce a intentionat autorul sa spuna, decat ceea ce eu imi imaginez ca ar vrea sa spuna.

Episodul 13

     Cand te hotarasti sa scrii despre amintiri, si nu numai, iti faci un plan pe care incerci sa-l urmezi. Si eu am facut la fel la inceput. In linii mari urmez acel plan si caut sa ajung la final, insa cu fiecare zi imi aduc aminte de cate un eveniment pe care ma gandesc sa-l inregistrez pe blog. 

     Unul dintre lucrurile cele mai minunate din timpul facultatii erau week-end-urile. Spun asta, deoarece atunci puteam sa evadam in alte lumii – alte orase, acasa, in alte familii. Altfel spus, sa ne deconectam de viata studenteasca pe care o traiam de luni pana vineri. Si azi, finalul de saptamana este o binecuvantare pentru mine. Sunt zilele in care fac ceea ce doresc, adica ma scol la ce ora doresc, nu sunt la dispozitia sefului, fug unde voiesc in acel moment, citesc sau scriu. Dupa cum simt nevoia.

     In primul an de studentie, scolarizarea, masa si cazarea erau gratuite datorita bunevointei unui sponsor. In acele momente nu stiam ce inseamna sa duci dorul mancarii de vineri pana luni la ameaza. Auzeam de la colegii mai mari ca mergeau la diferite familii, care ii invitau, la masa in aceste zile de restriste sau doar de hrana rece. De o astfel de invitatie am avut si eu parte. Nu foarte des, insa cel putin una dintre ele m-a impresionat foarte mult.

     In duminicile cand mergeam in misiune in afara orasului, in diferite biserici, eram invitati la masa. Insa in zilele cand predicam in oras, nu totdeauna beneficiam de un astfel de tratament. Dar iata! Intr-o seara de toamna, unul dintre prietenii mei a venit si m-a intrebat:

– Vrei sa mananci ceva in seara asta?

     Normal ca doream, insa prin modul meu de a fi mai tot timpul refuzam astfel de invitatii.

– Dar unde sa mancam ca e foarte tarziu – era trecut de ora 8 jumate?!

– La familia Fagadar. Au spus sa chemam si pe alti studenti pe care ii cunoastem.

     Stiam ca la aceasta familie se manca saptamanal. Unii mancau chiar foarte des la ei. Dar cum nu-i cunosteam personal, primul impuls a fost sa-i refuz.

– Dar sigur pot sa vin?!

– Normal. Doar ei au spus ca pot veni si alti studenti din campus.

     Cu chiu cu vai, ma urnesc si eu din loc altaturi de prietenii mei. Ajungem la familia cu pricina. Si ce sa vezi? Holul era plin de haine, iar in usa o masa de copiii (vreo 6 de diferite varste). Deja in mintea mea a inceput socoteala. Noi eram 3, iar ei erau 8. Intram in salon si ce sa vezi acolo? Alti studenti! Si ei la randul lor erau invitati la masa. Aveam impresia ca erau de a-i casei dupa modul in care vorbeau si se manifestau.

     Suntem chemati a ne aseza la masa. Fac un tur al mesei cu ochiii si realizez ca studentii eram mai multi decat cei din familie. In seara aceea eram invitati aproxiamtiv 10 studenti. Tata Fagadar, dupa cum ii spunea si sotia, dar si noi studentii mai tarziu, a fost cel care a cerut binecuvantarea peste darurile de mancare.

     In timpul, mesei au fost cateva elemente care m-au surprins. Unul dintre ele era ca mancarea era din belsug – felul unul, doi, prajitura, sucuri. In timp ce eram indemnati sa mancam cu spor, ca mancare este pentru cei care doresc mai mult, cineva imi spune ca numai capul familiei lucreaza, iar aceste mese imbelsugate – atat din punct de vedere al alimenteleor cat si al invitatiilor – erau o constanta in fiecare zi de duminica. Tata Fagadar ne spunea ca aceste mese sunt ceea ce el poate face cel mai bine pentru Biserica lui Dumnezeu.

     Nu era unul care sa poata predica, si nici cu o voce extraordinara pentru a conduce cantarile sau a canta in cor. Insa inima lui larga l-a indemnat sa ofere cel putin o masa pe saptamana celor care se pregatesc in a sluji Domnului. Mai ales, ca apartamentul dumnealor era foarte aproape de campus (la 5-7 minute distanta).

Episodul 6

     Stresul universitar te face ca student sa ai diferite preocupari. Pe unii ii conduce spre fumat, pe altii spre bautura, pe altii spre fete/baietii sau mai stiu eu ce ii trece prin minte unui student. Noi fiind la teologie, unde in primul an de vietuire aveam doar un decalog de reguli de indeplinit in camin – fara fete in camera, fara bautura in camin, etc -, trebuia sa ne debarasam si noi cumva de acest strez, in special in perioada sesiunii. De altfel, sesiunea la noi era putin mai relaxanta fata de celelalte facultati pe motiv ca noi eram obligati sa mergem la fiecare curs. Mai mult, la unele materii aveam teste saptamanale, astfel ca doreai ca nu doreai tot se prindea ceva de tine, iar in perioada examinarilor nu faceai altceva decat sa reiei putin materia si sa te prezinti la examen.

     Imaginati-va faptul ca 3-4 luni mergi in fiecare zi la cursuri si vine sesiunea in care te intrebi „ce fac cu atata timp?” Sa nu mai vorbim de sesiunea din vara, cand soarele torid te chema fie la Felix, fie la somn, numai in biblioteca sau la invatat nu. Daca ziua trecea cum trecea, seara era mai greu. Nu aveam televizor (in primii 2 ani, ca in anul al treilea nu am mai avut nevoie din cauza tehnologiei – aveam calculatoare personale mai performante), deci nu aveai unde sa-ti pierzi timpul. Astfel, a aparut jocul de carti. Cum eram din zone diferite nu toti stiam acelasi jocuri, insa prindeam foarte repede. Unul din jocurile care ne-a captat pe toti a fost „cruce”. Dupa cum vedeti numele jocului se potrivea de minune cu obiectul disciplinei noastre. Cu alte cuvinte, noi nu ne jucam carti, ci aprofundam jocul de „cruce”.

     Insa acest joc in sine nu-ti oferea o satisfactie prea mare, deoarece miza nu exista. Faptul ca castigi in final, are o valoare mai degraba pentru un tanc de 10-12 ani nu pentru niste tineri de 20 de ani. De la „cruce” s-a trecut la „21”. Aici miza era mai mare. Pentru ca cel care pierdea fie lua bobarnaci, varianta clasica, fie primea pedepse, varianta moderna.

      Imi amintesc ca intr-un week-end m-am dus pana la Arad. La intoarcere, ce sa vezi?! Toti colegii de apartament, care ramasesera in camin sambata si duminica se plangeau de picioare. Nu puteam sa inteleg, cum pot toti sa se vaiete de aceleasi dureri. Pana la urma am afla si eu marele secret. S-au gandit ca jocul de carti cel mai incitant si care se joaca numai cu miza este POKER-ul. Asa ca baietii s-au pus pe treaba, lasand in urama si „crucea” si „21”.

     La inceput au jucat pe flotari. Cand si-au dat seama ca nu mai rezista sa faca flotari au trecut la genuflexiuni, unde si mizele au crescut. Daca la flotari se ajunge pana la 40, la genuflexiuni se putea ajunge si pana la 200. Febra musculara care ia cuprins pe toti parca nu a mai dorit sa-i mai lase. Astfel ca, pana la mijlocul saptamanii mai mult se taraiau pe picioare decat sa mearga. 

     Morala: orice cauza are un efect, daca vrei sa inveti sa mergi din nou pe picioare, intrece masura la educatie fizica, mai ales in situatia cand tu si sportul ati fost multa vreme doua drepte paralele.

Episodul 3

     Acum cateva zile a avut loc un eveniment de care eu am uitat pana azi, desi stiam cu o luna inainte ca se apropie. Dar multele probleme care s-au abatut in acele momente in familia noastra m-a facut sa pierd din vedere acest mare detaliu pentru mine. Unul din prietenii mei din studentie isi sarbatorea ziua de nastere.

     De fiecare data cand ma gandesc la el imi aduc aminte de impresia pe care mi-a facut-o cand l-am vazut prima data. Fiind inalt, peste 1,86, trebuia sa stea putin indoit de umeri ca sa nu se vada diferenta de statura dintre el si prietenii lui. La prima vedere nu puteai sa spui ca ar fi nu stiu ce de capul lui. Insa cand incepeai sa vorbesti cu el, sa-l cunosti mai indeaproape realizai cat de mult te-ai inselat cu privire la persoana-i. Era genul de om in care inteligenta si disciplina discursului creau o armonie. Stia, in comparatie cu mine, cum sa isi formuleze intrebarile teologice cat mai exact si cat mai clar, ne lasand astfel posibilitatea vreunui profesor sa-l taxeze pe aceasta problema. Mai mult, inainte de a veni la facultate, deja, avea un limbaj teologic, limbaj cu ajutorul caruia a castigat respectul unor profesori, precum si o cultura teologica – cu precadere rasariteana si patristica.

     Acest prieten al meu, din cauza mai multor incidente din interiorul facultatii, a decis intr-un final sa emigreze. Partea comica a emigrarii lui a fost ca ea s-a facut cu ajutorul si cu binecuvantarea capelanului campusului – fara ca acesta sa banuie ceva. Cum s-a intamplat asta?! Simplu! A plecat intr-o tabara crestina din Anglia pe timpul verii, pentru care avea nevoie de o recomandare de la conducerea scolii. Si de atunci dus a fost! Nu s-a mai uitat in urma sa vada ce a lasat (3 ani de facultate), ci a cautat sa priveasca inainte la noua lume in care a ajuns.

     Privesc inapoi si nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 6 ani de cand nu ne-am mai intalnit, nu ne-am mai strans mainile. E bine totusi ca exista telefon si aparate foto ca altfel nu am mai fi putut comunica si nici sa ne vedem.

      Chiar daca si eu intre timp am emigrat, totusi inca nu avem cum sa ne revedem. Pana am ajuns si eu la solutia lui – auto-exilarea -, el deja parasise spatiul european. Poate intr-o buna zi voi parasi si eu batranul continent si atunci…

     Pe langa prietenia lui, mi-a mai lasat ceva ca mostenire. Un nume/porecla pe care mi-a daruit-o in primul an de studentie. In aceea perioada il citeam pe Evagrie Ponticul. De aici mi se trage numele meu „monahal” de Evagrie. El nu avea nevoie de un nume „monahal” pentru ca purta, deja, numele unui mare sfant. De aceea, eu ii mai spuneam din cand in cand Sf. Vasile cel Mare (si datorita staturii :D), iar el preacuviioase sau cucernice Evagrie or Evagriote.

     Desi a trecut de o saptamana ziua ta, totusi:

    La multi ani, Vasi!