Text vs. interpretare

Standard

     In timp ce lucram la Abordari contemporante in Teologia Vechiului Testament am descoperit o problematica noua, cel putin pentru mine, la care nu m-am gandit niciodata. De altfel, nu i-am acordat atentie pana acuma. Ce este mai important pentru mine, ca si regula, norma in probleme de viata spirituala si cotideana: textul sau interpretarea textului?

     Textul ar trebui sa fie elementul central in probleme de viata si conduita, nu? El este sacru si canonic, iar pe de alta parte, la el trebuie sa ma intorc de fiecare data atunci cand am o problema. Teologul (nu-mi placea cum suna la feminin:D) Alice Ogden Bellis, ca si critica la „absolutizarea” textului afirma ca el, ca orice indreptar, poate sa te conduca pe un drum gresit. Daca stau bine si ma gandesc pot sa-i dau dreptate in ceea ce sustine. Nu o data am vazut cum unii au luat textul asa cum scria si l-au aplicat la viata lor personala. De exemplu, la cursul de Misologie din primul an profesorul a adus o caseta video unde protagonistii tineau in brate serpi veninosi. Ei credeau ca o persoana care este nascuta de sus, din nou chiar daca este muscata de serpi nu va muri. In situatia in care v-a muri semnifica ca nu a fost nascuta din nou. Ca si argument al practicii lor apelau la textul din Marcu 16:17a, 18a – iata semnele care vor insoti pe cei ce vor crede[…] vor lua in mana serpi. Un alt exemplu ar fi cei care fac botezul in numele lui Isus si nu in numele Sfintei Treimi. Ei spun ca cei din biserica primara faceau botezele in numele lui Isus si nu in numele Intreitei Divinitati (e.g. Fapte 2:38; 8:16; 10:48).

     Daca merg pe linia lui Bellis, atunci nu-mi mai ramane decat a doua optiune – interpretarea. Daca interpretarea este elementul normativ, canonic, atunci cum ma descurc intre atatea interpretari? Pana azi nu am gasit doi teologii care sa aiba aceeasi interpretare pe un text, chiar daca partial poate erau de aceeasi parere. Unul fie interpreta din punct de vedere istoric, altul sociologic, altul dogmatic. Si uite asa aveam o multime (monton, daca vreti) de varinate de interpretare. Pe care sa o considera ca fiind normativa pentru mine si viata mea de credinta? This is the problem! Hmmmm!

    In concluzie, cine trebuie sa fie pionul, normativa: textul sau interpretarea?

Anunțuri

24 de gânduri despre “Text vs. interpretare

  1. Zis-a Milburn Richard Cockrell :
    „Nu există un crez lipsit de erori, şi nici vreun teolog infailibil. Tribunalul suprem este Biblia. Ceea ce spun oamenii despre Biblie nu este important.” Hmm… 🙂

  2. Am omis sa precizez ca nu sunt intru totul de acord cu aceasta afirmatie, ca de altfel nici cu altele facute de M.R. Cockrell.
    Gandul care ma nelinisteste ar fi: ce se intampla cu omul de rand (din turma, daca doriti), care cuteaza sa se indoiasca de afirmatiile unui teolog, lider religios, pastor…? Va avea soarta Mariei?
    ( Maria si Aaron au vorbit impotriva lui Moise. … Si iata ca Maria era plina de lepra, alba ca zapada. )
    Imi cer scuze daca nu sunt tocmai on topic (mi-as fi dorit unul destinat intrebarilor.)
    Va multumesc oricum (adica frumos 🙂 ).

    • Problema autoritatii unei predici, unui comentariu, unui carti fie ca este scrisa/prezentata de un teolog, pastor sau un membru al trupului lui Cristos este foarte dificila in lumea evanghelica. Daca in bisericile traditionale aceasta problema este rezolvata de foarte mult timp, in lumea evanghelica ea de foarte putina vreme se discuta (in special in mediul academic). Sailhamer in cartea sa „Introduction to OTT” vorbeste despre acest aspect. El spune ca o teologie canonica, normativa este o teologie autoritativa, deoarece ea isi trage autoritatea din Scriptura. Cu alte cuvinte, o predica, un comentariu, o carte care se incadreaza in parametrii unei teologii canonice trebuie ascultata ca atare. Insa problema care apare in aceasta situatie este „cum stiu eu care teologie este canonica si care nu?”. Aici lucrurile se complica si mai mult, mai ales ca in lumea evanghelica de azi nu se poate vorbi foarte mult de o interpretare unitara sau de o traditie in lumina careia sa pot sa-mi verific teologia, fapt care a condus si continua sa conduca la conflicte interne. Adica, fiecare membru din biserica se alineaza acelui curent caruia ii convine cel mai mult cautand in acelasi timp sa atace celelalte curente, fara a-si face timp sa analizeze daca linia pe care el merge este cea mai apropiata de adevar sau linia fratelui lui.
      Cat priveste afirmatia „tribunalul spurem este Biblia” (adica Sola Scriptura, in varianta reformatorilor magisteriali) ea are unele neajunsuri: 1) Biblia este un text, fie el chiar divin, o sursa care nu se auto-interpreteaza, adica nu se reactoalizeaza la contextul actual singura; 2) Scriptura intotdeauna are nevoie de o persoana care sa o interpreteze pentru fiecare generatie in parte, daca ea se doreste a fi actuala permanent; 3) existenta unui interpret semnifica existenta unei chei hermeneutice sau metode hermeneutice, cea ce inseamna failibil – hermeneutul poate intelege/propovadui gresit ceea ce afirma Biblia; 4) dogma crestina contine elemente pe care Biblia nu le afrima explicit, iar descoperirea lor ca elemente implicite in Scriptura este uneori pura speculatie (e.g. manifestarea dublei vointe al Omului Isus Cristos ante si post inaltare, jertfa lui Cristos – pretul platit Tatalui sau Diavolului, lista poate continua); 5) canonul biblic fiind produsul Bisericii (Biserica impreuna cu Duhul Sfant au decis ca ar avea nevoie de un canon) semnifica ca ea a devenit autoritatitva in spatiul ecelesial foarte tarziu, cu alte cuvinte ea este tribunalul suprem doar pentru biserica post-niceeana, nu si pentru cea ante-niceeana, ceea ce semnifica ca timp de 3 secole autoritatea finala era legata mai degraba de invatatura apostolilor transmisa in scris sau pe cale orala, ceea ce indirect s-ar putea traduce cu Traditia bisericii – scrisa si orala (Irineu de Lyon, sec. II, spunea ca ceea ce el scrie – era vorba despre invatatura despre Sf. Treime – nu scrie de la el, ci ceea ce Biserica marturiseste, cu alte cuvinte predania [care poate fi inteleasa si in termeni de Traditie] eclesiala a fost considerata ca si tribunalul suprem prin care invatatura unui episcop era verificata).
      Ma opresc aici ca e mai bine :D, altfel ci ne stie pe ca fagasuri ajung!
      Raspunzand la intrebare pot spune ca azi, pana nu se defineste clar ce este o teologie canonica si rolul ei in teologia evanghelica romaneasca, nici nu se poate pune problema re-editarii evenimentului din Numeri (lepra Mariei). In cazul din Numeri, protagonistii pun la indoiala autoritatea lui Moise, pe cand in neascultarea de o predica, comentariu, carte eu/tu/el/comunitatea punem la indoiala veridicitatea ideilor, fara a ne intreba despre factorul de autoritate a persoaniei care vorbeste/scrie.

      • Va multumesc mult pentru timpul acordat si pentru raspunsul dumneavoastra.
        Regret profund graba cu care am promis sa nu mai pun intrebari, ar fi trebuit sa ma gandesc inainte. :(…

      • Nu înţeleg: predania sau Tradiţia nu a fost „trecută” prin hermeneuţi? Ce garanţii sau indicaţii există asupra faptului că ele provin doar din Duhul Sfânt şi/sau nu au fost alterate în vreun fel de oameni? Cer această clarificare pentru că textul dumneavoastră lasă impresia că această soluţie este mai corectă decât Sola Scriptura.
        Mulţumesc.

      • Ca sa nu mai complic lucrurile, am sa raspund direct. Predania sau Viata Bisericii (Traditia) este produsul Bisericii ca si intreg, nu al unor persoane sau al unei elite. Daca este produsul Bisericii atunci ar trebui luata in considerare. Mai mult, daca un/o comentariu/teologie/predica vrem sa fie luat/a in considerare atunci el/ea ar trebui sa fie cat de cat considerat/a normativ/a la fel cum Scriptura este considerata, dar nu la acelasi valoare canonica ca si ea.
        Predania te ajuta sa intelegi: a) modul in care Biserica de-al lungul istoriei a interpretat texte biblice; b) dezvoltarea dogmelor crestine (cred ca esti de acord cu mine ca dogma nu a aparut peste noapte, iar daca nu le consideram canonice pentru viata crestina atunci nu mai avem nici o temelie in materie de credinta); c) disciplina eclesiala in decursul secolelor; d) modul in care Biserica a actionat si a reactionat impotriva ereziilor care au aparut in sanul Bisericii. Pe de alta parte, predania are si rolul de a invata si de a-ti arata cum poti sa nu repeti greselile inaintasilor tai in materie de dogma, de disciplina, de viata spirituala/credinta, de invatatura bisericeasca.
        Singura garantie pe care o am este ca Duhul Sfant a fost permanent in Biserica, chiar daca in decursul istoriei crestinii au introdus sau tolerat anumite reguli sau idei eronate.
        De exemplu, Vasile cel Mare (cca. 380) scrie ca in perioada lui credinciosii ii spunea: „parinte salveaza-ne ca murim arianisti”. Evenimentul la care el face referire este la peste 50 de ani dupa ce arianismul este condamnat ca erezie. Aceasta mentiune al lui Vasile ma face sa inteleg ca credinciosul de rand nu a fost permanent pe aceeasi linie cu ideile clerului. Altfel spus, predania s-a pastrat in Biserica nu intr-un grup sau altul, iar Biserica nu este reprezentata de miriami sau de clerici, ci de totalitatea credinciosilor. Pe de alta parte, toate invataturile sunt alterate de om, deoarece fiecare predicator, pastor, preot foloseste o anumita metoda de intereptare a lucrurilor in functie de ceea ce ii este mai aproape ca si gandire. De exemplu, cei cu „capul in nori” vor merge pe linia platonismului, a metafizici – in linii mari, chiar daca nu stiu asta 😀 -, pe cand cei cu „picioarele pe pamant” vor fi in linia lui Aristotel – cauza-efect. Poti spune ca aceste metode sunt divine? Nu cred! Mai degraba umane, insa ele imi sunt folositoare in a intelege si in a explica ceea ce eu cred. Nu cred ca tot ceea ce este in Biblie provine de la Duhul, ci cred ca mesajul este divin insa expunerea este umana. Iar o prezentare umana niciodata nu va fi perfecta, intotdeauna va fi alterata de cultura, de societate si de contextul social. De exemplu, nu cred ca Duhul Sfant nu stia ca Pamantul si Luna se invart in jurul soarelui dintotdeauna sau ca Luna inconjoara pamanutul in 24h, insa textul din Iosua imi spune ca in aceea zi Soarele si Luna nu s-au grabit sa apuna, ca si cum aceea zi ar fi fost foarte lunga sau ca soarele si luna s-ar fi oprit. E clar ca acest text este alterat de modul de perceptie al scriitorului in materie de astronomie. Si exemple mele pot contina pentru a vedea cat de mult „alterarea” umana este prezenta in textele sacre. Sa nu mai vorbim de limbajul foarte colorat pe care unii autori il folosesc, cuvinte pe care daca eu le-as folosi in limbajul curent lumea atat din biserica cat si din afara ei ar spune despre mine ca vorbesc ca un birjar.
        Cat priveste prima intrebare, acolo pot sa-ti spun ca fiecare hermeneut a fost mai mult preocupat de interpretarile lui decat de predanie in sine :).

      • Se poate defini/canoniza o predanie/Tradiţie aplicabilă/recomandabilă tuturor bisericilor creştine? Care este relaţia dintre predanie şi Patristică? Se consideră în bisericile tradiţionale că Patristica a fixat predania, sau mai este vorba şi de ceva mai esoteric, transmis doar prin Tradiţie, pe cale orală/ucenicie/iniţiere? Partea de predanie/Tradiţie transpusă dogmatic de către biserici se consideră desigur a fi canonică, dar cum a putut acest proces de canonizare să eludeze hermeneutica (un demers totuşi relativ) ? Însuşi faptul că nu toată Patristica şi nu toată Tradiţia au fost canonizate, iar uneori poate că aceleaşi surse au fost dogmatizate diferit indică acest fapt. Cum putem scăpa de hermeneutica individuală – bazându-ne pe hermeneutica altora mai buni ca noi? De acord, dar fiecare operează implicit o selecţie a acestora…

      • 1. Exista o predani recunoscuta de catre aproape toate confesiunile crestine. Ma refer la predania primelor 5 secole. Evanghelicii recunosc primele patru sinoade ecumenice impreuna cu hotarariile lor.
        2. Patristica, fiind scrierile parintilor bisericesti, sunt parte din predanie/traditie deoarece el sunt documente care ne atesta invatatura si viata crestina inca din primele secole de existenta ale crestinismului.
        3. Patristica nu a fixat predania, deoarece Traditia continua si azi. Cu alte cuvinte, invatatura si viata de credinta au fost trasmise si contina sa fie transmisa atat pe cale orala – predica si invatatura de la amvon, in grupuri mici, conferinte, cat si pe cale scrisa comentarii, articole, teologii sistematice, teologii dogmatice, omilii etc.
        3. Ei nu au eludat, ocolit hermeneutica in scrierile lor. Dimpotriva, au folosit-o din plin. De exemplu, autorul Epistolei catre Evrei foloseste o multime de metode de interpetare care erau utilizate de catre rabinii evrei din perioada lui. Insa in epoca contemporana, din ce in ce mai putin se foloseste hermeneutica/interptarea atat de variata. Mai mult accentul a cazut pe exegeza, care are rolul de a ma conduce spre o interpetare cat mai corecta, daca se poate vorbi despre asa ceva.
        Daca iei Biblia si o interpretezi pe baza exegezei, nu cred ca vei ajunge atat de usor la dogmele cristologice din sec.-lele IV si V, despre dubla natura si vointa al lui Cristos sau despre asa zisa lui coborare in Hades/Iad din 1 Petru 3:18-22.
        4. Traditia nu este canonizata deoarece nu poti sa canonizezi ceva care este considerat ca fiind viu. Ea este considerata un indreptar, daca ma refer la biserica de rasarit, care este pe aceeasi treapta de autoritate ca si Biblia, dar asta nu inseamna ca una submina autoritatea celeilalte, ci se complecteaza reciproc. Daca traditia bisericii n-ar avea autoritate atunci am putea arunca la cosul de gunoi toate dogmele lansate si aprobate in sinoadele ecumenice. Daca traditia n-ar avea autotitate, ci doar statutul de consultant atunci nu s-ar mai putea vorbi despre unitate in invatatura. Biblia nu este un set de dogme crestine, ci o antologie de scrieri din care poti extrage doctrine, cu ajutorul carora atat generatiile de azi cat si genereatiile de maine sa poata intelege voia lui Cristos. Anularea autoritatii traditiei semnifica lipsa unui unitati in materie de credinta si invatatura intre trecutul-prezentul-viitorul Bisericii.
        5. Nici atunci si nici azi nu se poate vorbi despre o hermeneutica individuala absoluta. Adica, fiecare suntem influentati de ceea ce citim. Aceasta influenta ne alineaza pe o linie de gandire si de interpretare. Varietatea interpretariilor nu semnifica un lucru rau, ci dimpotriva. Problema este atunci cand unul incearca de unul singur sa creez o invatatura total noua care este contrara atat celor din vechime cat si celor de azi. De exemplu, sa spui ca poti fii mantuit prin Isus, chiar daca El a fost prima fiinta creata de Dumnezeire. Aceasta invatatura, per se, are o parte subreda. Cum se poate vorbi despre un mijlocitor corect si echidistant, cand acesta este mai apropiat doar de una dintre parti – elementul subiectiv -, iar cu cealalta nu are nimic – elementul obiectiv? Mai mult, cum poate cineva sa impace conflictul Om-Dumenzeu, daca el nu este deopotriva om si Dumnezeu? Poate o fiinta creata sa fie intre cei doi cand nu are nici o legatura directa cu ambele parti? Daca ar fi asa, atunci ingerii din cer ar putea oricand sa faca pe judecatorii de pace intre Om si Dumnezeu, iar omul ar putea sa faca acelasi lucru intre Dumnezeu si demoni. :).
        6. Criteriul dupa care o dogma devine autoritativa nu are neaparat de a face cu hermeneutica. Ea este verificata din mai multe puncte de vedere: a) cine o poropovaduieste, b) in ce relatie se afla aceasta invatatura cu ceea ce deja biserica propovaduieste, c) gradul de implicare a acestei invataturi. Uneori o analiza supreficiala a unei dogme poate naste la certuri si excomunicari. Astfel, ca in sec V ne intalnim cu o problema. Unii voiau sa salveze elementul de unitate a persoanei lui Isus – momofizitii – iar altii sa accentueze aspectul dublei naturi din ipostasul lui Cristos. La aceea vreme se acuzau reciproc fara sa observe, ceea ce doar mai tarziu s-a luat in calcul, aspectul de complementaritate ale celor doua perspective. Azi noi sustinem dubla natura si vointa intr-o singura persoana – doua naturi intr-un singur ipostas.
        O invatatura nu devine peste noapte autoritativa, ea trebui studiata si analizata. In final ea poate fii inclusa sau exclusa din invatatura crestina. Acesta este si motivul pentru care Evanghelicii nu vorbesc despre energiile necreate ale lui Grigore Palama in nici o teologie dogmatica care se preda in sistem universitar sau in Biserica, mantuirea care se obtine prin infuziune de har la Euharistie/Cina Domnului, botez ori statutul Fecioare ca si co-mantuitor, dupa inaltarea in trup.

  3. Am citit cu atentie „Abordari contemporane in Teologia Vechiului Testament ” si am ajuns la concluzia, sper corecta, ca teologia se adreseaza teologilor. In consecinta asociez tacerea Dvs. expresiei “Ne sutor ultra crepidam!” si promit sa nu va mai deranjez (nici pe Dvs!) cu intrebari lipsite de noima. Ma retrag, lasand versurile lui P.Salinas sa spuna mai mult:
    „Dar e atat de dulce sunetul acestui neinvatat
    grai al tau, ca sufletul presimte-n el
    scara pe care coboara mistere divine.
    Si-ncremenit, …,
    stau sa-nvat de la tine limbajul acesta
    ce nu-i al meu, cu stranii cuvinte
    lipsite de sens.
    Si ca sa ma porti spre claritatea incognoscibilului,
    priveliste dulce, cu necunoscute vocabule.”

    Toate cele bune! un pelerin (iesit din incremenire)

  4. O altă problemă care mă frământă ar fi următoarea. Din câte vedem în Evanghelie, apostolii nu erau prea buni hermeneuţi, pe vremea când Domnul era fizic cu ei. Duhul Sfânt a rămas Cel prin care ei au înaintat în cunoaştere. Poate acest fapt răsturna raportul dintre Evanghelia pură (vorbele şi faptele Mântuitorului) şi predanie? Este justificată o astfel de migrare a ponderii? Nu cumva o astfel de presupoziţie limitează în timp şi ca natură acţiunea Duhului? Deci pe vremea bisericii primare Duhul îi făcea pe credincioşi să înţeleagă Evanghelia, dar acum ne face pe noi să-i înţelegem pe Părinţi?

  5. Vă mulţimesc pentru lămuriri. Fiecare punct tratat este coerent, totuşi nu am reuşit să extrag o concluzie sintetică foarte clară, deci apar noi probleme, pentru care vă rog să mă iertaţi – nu vreau cu orice preţ să vă contrazic sau umbresc prezentarea, ci vreau să înţeleg direcţia gândurilor dumneavoastră, pe care le preţuiesc, în aceast nor de subiecte-cheie.
    1.=>Sola Scriptura şi predania acceptată de bisericile evanghelice sunt compatibile.
    2.+6. =>Sola Scriptura şi Patristica nu sunt perfect compatibile, este nevoie de filtrul bisericii. Aici deja e complicat, sunt multe filtre, alcătuind un arbore în timp, spaţiu şi filon de Duh. Filtrul devine oarecum influenţat de Tradiţie (mai degrabă tradiţia unei biserici particulare).
    2.+4.+6.=>Toată varietatea de actuală de biserici, dogme incompatibile, dogme comune, dogme compatibile, dogme paralele etc., toate influenţate în proporţii diferite de o hermeneutică şi exegeză istorică, plus filtrul tradiţiei particulare. Să înţeleg că doar Sola Scriptura, eventual cu predania timpurie, dar fără Patristică şi tradiţie nu este un model prea bun?
    3. + Sola Scriptura pare o combinaţie câştigătoare. De ce să riscăm să înţelegem cu propriile forţe, incomplet şi poate chiar greşit, când o cale mai sigură ar fi să asimilăm direct dogmele acceptate de biserica particulară la care aderăm? Eventual să mergem ad fontes, pentru a înţelege dogmele, apoi să verificăm totul în Scriptură, cu propria minte şi propria inimă. S-ar părea că rolul bisericii ar fi să opereze o selecţie corectă, să anexeze la catehism bibliografia patristică canonică, să îndemne credincioşii spre Scriptură (dar nu neapărat ca reper suprem – în ideea că hermeneutica şi exegeza individuală sunt periculoase), şi apoi să-i convingă să trăiască ce au înţeles. Modelul sună cunoscut, mai ales pentru bisericile tradiţionale, totuşi rezultatele ar trebui să fie ceva mai evidente. Probabil că o anumită „birocraţie” şi teama de confruntarea dogmelor cu Scriptura face ca acest model să nu fie un succes deplin în realitate. Sau este?
    Oricum, cred că puţine biserici au un mecanism complet de transmitere a învăţăturii creştine pe care o susţin, foarte puţine au un mecanism viu de ajustare la viaţa Duhului (în sensul ajustării şi completării dogmelor, în general prin definiţie foarte rigide, prin confruntare cu idei din afară, reinterpretare, reevaluare etc.), şi foarte puţine – chiar şi cele exclusiviste, radicale – au un mecanism prin care să controleze teologia individuală în privinţa distanţei faţă de cea a bisericii (în cazul fericit în care aceasta din urmă este foarte clară).
    Dat fiind că e foarte greu de imaginat un sinod evanghelic de tipul primelor sinoade ecumenice, ce ar fi de făcut?

    • Modelul de autoritate pe care eu il vad ar suna ceva de genul: Biserica-Traditia-Scriptura. Nu cred ca cele trei autoritatii trebuie rupte una de cealalta sau sa spui ca una este mai mare decat cealalta. Incercarea pe care fiecare a incercat-o sa o faca intre cele trei nu a condus spre o solutie viabila cat mai degraba spre un porblema si mai adanca. Un model care le cuprinde pe cele trei mie mi se pare unul viabil deoarece in acest mod atat clerul cat si miriamul poate fii verificat in invatatura pe care o promoveaza atat de Biserica, cat si de Traditie si Scriptura.
      De ce militez spre o tripla autoritate? Deoarece, nu pot sa rup Biserica de Traditie sau Biblia de Biserica sau Traditia de Biblie. Cele trei depind una de cealalta. Nu poti vorbi despre Traditie daca nu exista Biserica care o produce in mod constant. Cu alte cuvinte, nu poti spune ca Traditia este autoritativa pe cand Biserica nu. Cum poate sa se nasca o Traditie autoritativa dintr-o Biserica lipsita de autoritate. Pe de alta parte, nu poti spune ca Scriptura este autoritativa, iar celelalte doua nu, cand ea este produsul Traditiei si-al Bisericii (Biserica a decis ce carti sa fie cuprinse in canon pe baza Traditiei apostolice si post-apostolice).
      Pe de alta parte, daca atribui numai unuia dintre cele trei autoritate si la celelalte nu atunci disciplina bisericeasca poate sau chiar devine nula, pentru ca fiecare poate submina autoritatea clerului si chiar sa-l sfideze. Daca doar Traditia este autoritativa atunci fiecare individ poate lua numai ce-i place din traditie si sa se indeparteze de invatatura apostolica intiparita pe paginile Sfintei Scripturi. Iar daca Biserica este autoritatea finala atunci putem avea de a face cu abuzuri eclesiale (cu care ne-am si intalnit in istorie).
      In concluzie, cel mai echilibrat sistem este unul intreit Scriptura-Biserica-Traditie, deoarece impreuna ele creaza adevaratul echilibru in Biserica atat in interpretarea Scripturii, cat si in disciplina eclesiala, precum si in unitatea Bisericii de-a lungul istoriei in dogma, practica eclesiala si viata spirituala.

      • Acum modelul e limpede! Cum s-ar clarifica practic Tradiţia şi Biserica la bisericile reformate şi neoprotestante? Cred că au o şansă mai bună decât cele tradiţionale, care par încorsetate de propriile (eventuale) erori din trecut văzute prin prisma unei infailibilităţi datorate Duhului. Totuşi, este nevoie de un efort colectiv pe fondul unei istorii mai scurte, dar destul de agitate şi foarte fragmentate. Se întrevede ceva, s-a realizat deja ceva?
        Mulţumesc.

  6. Nu stiu de existenta unui demers in acest sens. Pe de alta parte, nu cred ca bisericiile evanghelice ar fi dispuse sa renunte la Sola Scriptura pentru un model treimic care sa includa Biserica-Traditia-Biblia. Desi, un astfel de model poate ar reusit sa rezolve problemele cu care evanghelicii se confrunta in ultima vreme legat de exercitarea autoritatii in Biserica (in sensul ca enoriasul nu e interesat daca este ori nu excomunicat sau autoritatea pastorului sa fie sabotata in fiecare moment de membrii bisericii/comitetului), precum si subiectele/temele abordate in predici.
    Sa nu uitam ca azi cuvantul cheie este relativitate. Adica, fiecare enoreas poate pune sub semnul interbarii toate decizile celor din conducere sau prediciile lor. Fara sa mai vorbim ca migratia eclesiala este la moda. „Ma pedepsesti tu, nu-i nici o problema merg la biserica vecina care imi ridica pedeapsa”.

  7. Subiect arzător … hop şi eu!
    Ce ziceţi dacă dilema din final am aborda-o dialectic? Atunci ar trebui să vedem ce iese din asocierea asta „text şi interpretare”, iar orizonturile ar fi cel puţin interesante de explorat, măcar din punct de vedere estetic.
    La urma urmelor, care text? Cel grecesc? Vre-unul dintre codexuri? King James? Cornilescu? Alte dureri de cap …
    De pildă, o abordare dialectică ar putea introduce în ecuaţie şi rolul persoanei ca şi sursă a textului, interpret şi aplicant al lui. Vezi bine, dacă gândim la nivel impersonal, Scriptura este o carte iar interpretarea e o teologie. Separate de ingerinţele personalităţii, ele sunt reci şi lipsite de viaţă precum pietrele pe care păşim. În momentul în care Scriptura este expresia inimii lui Dumnezeu pentru oameni iar interpretarea noastră expresia dorinţei după Dumnezeu, acolo se produce misterul comunicării după care toţi creştinii tânjesc, sau ar trebui sa o facă.
    Din acest motiv, pentru un necreştin nu mă aştept ca Biblia sa aibă sens, rost şi coerenţă; lipseşte dorinţa de a relaţiona cu Cel ce a inspirat Cartea şi, în consecinţă, va lipsi şi recepţionarea coerentă a mesajului.
    Ca si persoană traiesc în această tensiune dintre text şi interpretarea lui. În relaţia cu textul stă Domnul Însuşi – în relaţia cu interpretarea stă însăşi viaţa mea care va revela într-un fel sau altul înţelegerea asumată.
    Cred că orice răspuns echivoc la întrebarea ta, părtinind una din cele doua alternative, este sortit din start eşecului ideologic, fanatismului şi închistării fie dogmatice fie existenţiale care nu ne-au făcut prea mult bine niciodată.

    • Cred ca uneori nu textul in sine este problema, ci interpretare. Chiar daca folosesc un text omologat – grecesc sau evreiesc – ori o traducere, scriptura in esenta nu se modifica. Unicul lucru care simte modificari este interpretarea pe care fiecare o ofera evenimentului care apare in text. Scriitorul initial interpreteaza intr-un fel evenimentul, traducatorul de mai tarziu poate interepreta putin diferit acest eveniment, pe baza informatiilor pe care le detine la momentul traducerii, iar cititorul – fie a traducerii fie a textului omologat – va interpreta el insusi diferit de predecesorii sai – autorul si traducatorul. Tensiunea dintre cele doua imi este data de cele mai multe ori de conceptul reformatoriilor magisteriali – Sola Scriptura. In functie de cum inteleg acest concept, cred ca tensiunea dintre text si interpretare se adandeceste sau dimpotriva dispare. In opinia mea, cred ca acest concept ar trebui redefinit si nu ar trebui sa fie preluat asa cum scrie. Sustin aceasta idee, deoarece interpretarea fara un text baza nu mai are nici un rost, dar nici textul baza fara o interpretare canonica nu mai are aceeasi autoritate eclesiala in Biserica si in viata credinciosului.
      Dupa cum tu insuti ai observat, Biblia devine Cuvantul lui Dumnezeu pentru cel care crede. Daca nu crezi, atunci Sfintele Scripturi sunt simple scrieri antice, dar daca crezi el devin punct de referinta pentru viata de credinta. Rolul interpretarii este in final sa ma ajute pe mine credinciosul sa traiesc voia Divina, intiparita pe paginile Scripturii, in epoca in care traiesc. In momentul in care am de a face cu atat de multe interpretarii a textului sacru, atunci care interpretare este cea corecta?

      • In interpretare eu fac o diferenta intre una canonica, normativa si una devotional-aplicativa. Cea canonica sau corecta are de a face cu Biserica ca un singur organism viu care transcende spatiul si timpul, pe cand cea devotional-aplicativa are de a face cu fiecare persoana ca parte din intreg, fiind limitata de timp si spatiu. Nu cred ca una exclude pe cealalta, ci ele in principiu pot fii complementare atata timp cat fiecare nu isi schimba rolul si statutul. Adica, cea devotional-aplicativa sa devina normativa ori cea canonica sa devina devotional-facultativa.

      • Oare corect /incorect, adevarat/fals nu sunt valori de adevar prea „rigide” pentru epoca in care traim si pentru urechile delicate, mai degraba plecate spre gadilarea lucrurilor placute? Ori tocmai pentru aceasta „gadilare” sunt cautate valorile de adevar „catifelate”, „flexibile” , „caldicele”: probabil, acceptabil, convenabil, plauzibil … , valori de adevar care servesc deopotriva intentiei/convingerilor celui care interpreteaza si „poftei” celor pentru care este interpretat textul . Pe de alta parte, daca interpretarea ma ajuta sa traiesc voia Divina, trebuie ca este corecta, dar cum voi cunoaste voia lui Dumnezeu pentru viata mea … ? Avand in vedere „dubla natura a Scripturii”, crestinul traitor ar avea nevoie pentru intelegerea ei, de un indoit ajutor (uman si divin deopotriva)?
        In lipsa unui interpret sau traducator, Maria „se intreba singura” ce puteau sa insemne cuvintele ingerului Gabriel, si… minune! raspunsul ei („Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale!”) demonstreaza ca a izbutit sa interpreteze corect un mesaj nu prea obisnuit pentru un pamantean. Cum? Maria era o fetita-fecioara, o femeie(!) doar, al carei barbat (cap) , nu numai ca nu intelegea mesajul, dar chiar isi pusese in gand „s-o lase pe ascuns”, pana cand, insusi Dumnezeu, ii desluseste si lui taina printr-un… vis.

      • De pilda, e un capat de lume daca din acelasi text unul se alege cu un mesaj iar altul cu un mesaj diferit, nu neaparat opus? Putem sa-i dam credit Scripturii ca ne vorbeste mai adanc decat poate chiar autorii originali anticipau?
        Sau sa consideram ca teologia este vie, in plina crestere si noi sensuri apar din vreme in vreme, fara sa fie asta o problema?

      • Cred ca e „un capat de lume” atunci cand apelezi la un text nu cu scopul de al interpreta, ci cu scopul fie de ati argumenta ideile deja eronate (i.e. Arius sau Iustin Martirul – poate intr-o zi voi scrie despre relatiea dintre ei), fie de a incerca sa te scoti pe tine intelegent (i.e. unul dintre cei mai notori predicatori evanghelici romani are foarte multe predici strani cu titluri stranii. Unul dintre ele poarta numele „Nu le mai dati paie”.)
        Pe de alta parte, cred ca teologia este vie si ca in fiecare moment se poate adauga lucruri noi ei prin care se complecteaza dogma crestina, nu in esenta ci in continut.

      • Am scris si eu pe tema pre-agendelor in interpretarea/traducerea Bibliei. Evident ca nu la asa ceva m-am referit in intrebarea mea …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s