Episodul 13

Standard

     Cand te hotarasti sa scrii despre amintiri, si nu numai, iti faci un plan pe care incerci sa-l urmezi. Si eu am facut la fel la inceput. In linii mari urmez acel plan si caut sa ajung la final, insa cu fiecare zi imi aduc aminte de cate un eveniment pe care ma gandesc sa-l inregistrez pe blog. 

     Unul dintre lucrurile cele mai minunate din timpul facultatii erau week-end-urile. Spun asta, deoarece atunci puteam sa evadam in alte lumii – alte orase, acasa, in alte familii. Altfel spus, sa ne deconectam de viata studenteasca pe care o traiam de luni pana vineri. Si azi, finalul de saptamana este o binecuvantare pentru mine. Sunt zilele in care fac ceea ce doresc, adica ma scol la ce ora doresc, nu sunt la dispozitia sefului, fug unde voiesc in acel moment, citesc sau scriu. Dupa cum simt nevoia.

     In primul an de studentie, scolarizarea, masa si cazarea erau gratuite datorita bunevointei unui sponsor. In acele momente nu stiam ce inseamna sa duci dorul mancarii de vineri pana luni la ameaza. Auzeam de la colegii mai mari ca mergeau la diferite familii, care ii invitau, la masa in aceste zile de restriste sau doar de hrana rece. De o astfel de invitatie am avut si eu parte. Nu foarte des, insa cel putin una dintre ele m-a impresionat foarte mult.

     In duminicile cand mergeam in misiune in afara orasului, in diferite biserici, eram invitati la masa. Insa in zilele cand predicam in oras, nu totdeauna beneficiam de un astfel de tratament. Dar iata! Intr-o seara de toamna, unul dintre prietenii mei a venit si m-a intrebat:

– Vrei sa mananci ceva in seara asta?

     Normal ca doream, insa prin modul meu de a fi mai tot timpul refuzam astfel de invitatii.

– Dar unde sa mancam ca e foarte tarziu – era trecut de ora 8 jumate?!

– La familia Fagadar. Au spus sa chemam si pe alti studenti pe care ii cunoastem.

     Stiam ca la aceasta familie se manca saptamanal. Unii mancau chiar foarte des la ei. Dar cum nu-i cunosteam personal, primul impuls a fost sa-i refuz.

– Dar sigur pot sa vin?!

– Normal. Doar ei au spus ca pot veni si alti studenti din campus.

     Cu chiu cu vai, ma urnesc si eu din loc altaturi de prietenii mei. Ajungem la familia cu pricina. Si ce sa vezi? Holul era plin de haine, iar in usa o masa de copiii (vreo 6 de diferite varste). Deja in mintea mea a inceput socoteala. Noi eram 3, iar ei erau 8. Intram in salon si ce sa vezi acolo? Alti studenti! Si ei la randul lor erau invitati la masa. Aveam impresia ca erau de a-i casei dupa modul in care vorbeau si se manifestau.

     Suntem chemati a ne aseza la masa. Fac un tur al mesei cu ochiii si realizez ca studentii eram mai multi decat cei din familie. In seara aceea eram invitati aproxiamtiv 10 studenti. Tata Fagadar, dupa cum ii spunea si sotia, dar si noi studentii mai tarziu, a fost cel care a cerut binecuvantarea peste darurile de mancare.

     In timpul, mesei au fost cateva elemente care m-au surprins. Unul dintre ele era ca mancarea era din belsug – felul unul, doi, prajitura, sucuri. In timp ce eram indemnati sa mancam cu spor, ca mancare este pentru cei care doresc mai mult, cineva imi spune ca numai capul familiei lucreaza, iar aceste mese imbelsugate – atat din punct de vedere al alimenteleor cat si al invitatiilor – erau o constanta in fiecare zi de duminica. Tata Fagadar ne spunea ca aceste mese sunt ceea ce el poate face cel mai bine pentru Biserica lui Dumnezeu.

     Nu era unul care sa poata predica, si nici cu o voce extraordinara pentru a conduce cantarile sau a canta in cor. Insa inima lui larga l-a indemnat sa ofere cel putin o masa pe saptamana celor care se pregatesc in a sluji Domnului. Mai ales, ca apartamentul dumnealor era foarte aproape de campus (la 5-7 minute distanta).

Anunțuri

4 gânduri despre “Episodul 13

  1. Salut, Claudiule. Oare erai la ITP cand s-a intamplat asta? Oricum, nu conteaza. Domnul are in fiecare oras cu studenti la teologie astfel de oameni. Ei sunt adevarate binecuvantari pentru cei care isi petrec serile langa felia de paine cu pateu. Domnul sa il binecuvanteze pe fratele Fagadar.

  2. Nu eram la ITP. Eram la Oradea.
    De altfel, amintirile acestea sunt din perioada primei parti a studentiei mele. Poate in timp voi scrie si despre cum a fost ITP.

  3. Apai numai cine nu a mancat nicidoata la familia Fagadar, nu stie despre ce e vorba acolo. In primul an de studentie mancam la ei tot a treia duminica. Suntem ceva neamuri.
    Mare rasplata au in cer pentru slujirea aceasta in randul studentilor. N-am stiut ca erau chiar atat de recunoscuti pe acolo.
    E o vorba care spune asa: „Studentul, porcul si catana nu se satura niciodata:”
    La ei, trebuia sa dramuiesc „spatiul” bine ca sa pot sa mananc cat puneau ei in fata.

    • Nu puteam sa-i trec cu vederea pe acesti oameni. Am cautat indirect sa le multumesc prin acest articol, dandu-le o pomenire vesnica (sau indelungata)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s