Cain – mono, poli sau ateist?! (2)

Spuneam in episodul trecut ca cei mai multi dintre noi cand ne gandim la sistemul religios imbratisat de Cain fie ne gandim ca a fost monoteist fie ca a fost politeist, dar foarte rar a fost exploatata ideea de ateu. Cert este ca in perioada pre-asasinat nu putea sa fie decat una din doua optiuni: a) monoteist sau b) ateu. Nu cred ca in prima perioada a vietii lui, cand traia impreuna cum intreaga familie, putea fi politeits. Nu avea nici un motiv pentru a fi asa ceva.

Inainte sa mergem spre o linie sau alta haideti putin sa privim textul din Gen 4. Aici ne sunt relatate mai multe dialoguri intre Divinitate si Cain. In continuare vom cauta sa privim pe scurt la fiecare dialog dintre cei doi protagonisti si sa-l analizam putin.

In 4:3-7 ne este relatat prima discutie din Divinitate si Cain. Chiar daca in acest context omul nu are nici o interventie verbal nu inseamna ca nu se poate vorbi de o forma dialogala. Dialogul incepe in v.3 cand Cain aduce o jertfa si se incheie in vv.6-7 cand Dumnezeu ii raspunde.

Textul ne spune ca dupa multa vreme Cain se decide sa aduca o jertfa. Aceasta locutiune temporala ne poate lasa sa intelegem ca jertfele in prima familie erau mai vechi, insa primul nascut ia aceasta decizie foarte tarziu. Prin faptul ca aduce o jertfa nu trebuie sa intelegem ca ar fi fost un om religios sau areligios, ci mai degraba un copiator. El a inceput sa faca ceea ce faceau si inaintasii lui fara ca sa-si ridice problema care ar fi scopul sau rolul unei astfel de jertfe. Nu cred ca din punct de vedere al produselor sau al ritualului jerfa lui Cain a fost inferioara jertfei lui Abel sau ca jertfa animalica este superioara jerfei de mancare. Jertfele sunt egale intre ele, intrucat toate au de a face cu un act de sacrificiu din partea celui care-l aduce.

Diferenta pe care Divinitatea o face intre cei doi este in alta parte. Nu cred ca divinitatatea a fost atat de interesata de jertfe. Daca era interesata atunci ar fi creat un sistem de jertfe foarte bine pus la punct cum o va face prin Moise. Insa aici autorul ne face sa intelegem ca jertfele erau un act voluntar si nu poruncit ca in legea mozaica. Iar daca jertfa este un act voluntar atunci produsele din care erau aduse nu mai jucau un rol fundamental, ci unul secundar. Nu pot afirma nici ca Dumnezeu s-a uitat la inima lui Cain si la inima lui Abel atunci cand a facut comparatie intre cei doi sau care a fost criteriul prin care Divinitatea  a facut aceasta distinctie intre cele 2 jertfe. Textul imi vorbeste doar despre reactia lui Cain la modul in care Divinitatea a privit jerfele – s-a maniat pe Dumnezeire. Versetul 5 devine unul dintre versetele chei deoarece aici se descrie prima reactie a lui Cain – mania.

La aceasta manie Divinitatea ii raspunde lui Cain. Raspunsul este foarte interesant deoarece incepe cu o intrebare retorica urmata de o afirmatie despre care am putea spune ca nu prea are ce cauta in acest context – “daca faci bine, vei fi bine primit, daca faci rau, pacatul pandeste la usa”. Insa acest paralelism antinomic are rolul de a face o legatura intre jertfa si crima. Adica, e pentru prima data cand autorul mentioneaza o posibila problema in jertfa adusa de Cain – o jertfa facuta gresit. Ne este imposibil sa spunem in ce sens a gresit Cain in aducerea acestei jertfe, insa aceasta greseala pe care o face este elementul principal care face posibil ca pacatul sa prinda contur. In acest context nu se spune ca mania si supararea sunt pacatoase. Ele sunt reactii normale. Afirmatia “pacatul pandeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, tu sa-l stapanesti” vrea sa ne spuna ca prin suparare si prin manie pacatul face ca in om sa se nasca diferite dorinte. Dorinte care de cele mai multe ori sunt contradictorii cu fiinta noastra sau cu ceea ce noua ne face placere. Asa se poate explica de ce un copil, un tanar ori un adult este capabil sa faca o actiune care din perspectiva noastra este ilogica, irationala, anormala, deoarece pana in acel moment el nu s-a manifestat ca fiind o persoana indisciplinata sau o persoana anti-sociala.

Ne stapanind aceste dorinte, adica dand frau liber gandurilor care ne invadeaza mintea si aplicandu-le, pacatul mai intai prinde contur incetul cu incetul pana ce ia forma sau este infaptuit. In acest mod de altfel se poate explica si afirmatia paulinica “maniati-va dar nu pacatuiti”, cu alte cuvinte mania este o reactie normala, insa lasarea gandurilor negre care iti invadeaza mintea sa prinda contur si sa te controleze creaza pacatul in sine. In timpul mainii si a supararii mintea este inundata cu tot felul de idei mai mult sau mai putin curate. Idei care pot fi stopate sau dimpotriva, pot fi amplificate. Prin amplificarea unei idei care vine in urma supararii sau a maniei – idiferent din ce motiv apar aceste sentimente normale: gelozie, frica, invidie, abuz – apare prima data obsesia, iar pe urma nebunia, adica actiunea.

Cain – mono, poli sau ateist?!

Pana recent niciodata nu m-am gandit daca Cain ar fi fost momo, poli sau ateits. Acest lucru s-a intamplat recent cand la studiu de duminica dimineata pe “Istoria umanitatii”, cel care a prezentat a ridicat aceasta problema. Acultandu-i pe participanti, si chiar pe moderator, mi-am dat seama ca fiecare incerca sa raspunda la intrebare dar dupa asasinat. Intr-o zi mi-am intrebat un coleg de munca pe aceasta tema, cu el din cand in cand am tot felul de discutii pe o tema teologica data, iar raspunsul lui era mai mult legat de perioada pre-asasinat.

In final, care ar fi raspunsul corect?! Cert este ca am avea cel putin 2 perioade istorice pe care ar trebui sa le tratam: a) pre si b) post-asasinat.

In perioada pre-asasinatul lui Abel observam ca Cain participa la un serviciu religios – aduce jertfe. Acest lucru imi lasa de inteles ca este monoteist. Despre perioada post-asasinat Scriptura nu mentioneaza decat hotararea lui Dumnezeu cu privire la aceasta fapta si raspunsul lui Cain la aceasta pedeapsa – fugar de pe fata pamantului si sa se ascunda de Fata Divina. Acest raspuns al lui Cain lasa loc spre interpretarea ca el devine politeist. In sprijinul acestei idei vine analiza sociologica al lui Emil Durkheim, care scrie ca in urma unui asasinat a aparut parerea de rau al asasinului. Acesta ca sa imbune spiritul celui ucis incepe sa-i aduca jertfe. Astfel, putem vorbi sau explica aparitia cultului mortilor in sistemul religios uman.

Dar oare Cain chiar a fost monoteist sau politeist? De ce nu am spune ca a fost ateu (fara Dumnezeu)? In opinia mea definitia termenului ateu, “persoana care nu crede in Dumnezeu”, nu este cea mai corecta. Eu as prefera o definitie mult mai larga, deoarece ai multe forme de ateisti: care nu cred in existenta unei Divinitati personale, care cred in existenta unei Fiinte Superioare, dar impersonale, care nu cred in nimic, adica nu au nici o opinie. Astfel ca, eu consider ca cea mai buna definitie ar fi “fara Dumnezeu/Divinitate”. Aceasta definitie nu exclude existenta sau inexistenta unei Divinitati, cat dorinta de a nu intra in relatie cu Ea.

Text vs. interpretare

     In timp ce lucram la Abordari contemporante in Teologia Vechiului Testament am descoperit o problematica noua, cel putin pentru mine, la care nu m-am gandit niciodata. De altfel, nu i-am acordat atentie pana acuma. Ce este mai important pentru mine, ca si regula, norma in probleme de viata spirituala si cotideana: textul sau interpretarea textului?

     Textul ar trebui sa fie elementul central in probleme de viata si conduita, nu? El este sacru si canonic, iar pe de alta parte, la el trebuie sa ma intorc de fiecare data atunci cand am o problema. Teologul (nu-mi placea cum suna la feminin:D) Alice Ogden Bellis, ca si critica la ”absolutizarea” textului afirma ca el, ca orice indreptar, poate sa te conduca pe un drum gresit. Daca stau bine si ma gandesc pot sa-i dau dreptate in ceea ce sustine. Nu o data am vazut cum unii au luat textul asa cum scria si l-au aplicat la viata lor personala. De exemplu, la cursul de Misologie din primul an profesorul a adus o caseta video unde protagonistii tineau in brate serpi veninosi. Ei credeau ca o persoana care este nascuta de sus, din nou chiar daca este muscata de serpi nu va muri. In situatia in care v-a muri semnifica ca nu a fost nascuta din nou. Ca si argument al practicii lor apelau la textul din Marcu 16:17a, 18a - iata semnele care vor insoti pe cei ce vor crede[...] vor lua in mana serpi. Un alt exemplu ar fi cei care fac botezul in numele lui Isus si nu in numele Sfintei Treimi. Ei spun ca cei din biserica primara faceau botezele in numele lui Isus si nu in numele Intreitei Divinitati (e.g. Fapte 2:38; 8:16; 10:48).

     Daca merg pe linia lui Bellis, atunci nu-mi mai ramane decat a doua optiune – interpretarea. Daca interpretarea este elementul normativ, canonic, atunci cum ma descurc intre atatea interpretari? Pana azi nu am gasit doi teologii care sa aiba aceeasi interpretare pe un text, chiar daca partial poate erau de aceeasi parere. Unul fie interpreta din punct de vedere istoric, altul sociologic, altul dogmatic. Si uite asa aveam o multime (monton, daca vreti) de varinate de interpretare. Pe care sa o considera ca fiind normativa pentru mine si viata mea de credinta? This is the problem! Hmmmm!

    In concluzie, cine trebuie sa fie pionul, normativa: textul sau interpretarea?

Mediul evanghelic si teologia canonica (3)

In ultimul timp incep sa asist la un element, pe care inca nu stiu cum sa-l cataloghez – schimbarea limbajului la pseudo-liderii religiosi ai miscarii evanghelice din Romania. Pana recent, mai bine spus in urma cu 15-20 de ani, folosirea cuvintelor sau expresiilor prea-fericitul, sfantul, prea-inaltul sau intai-statatorul in subcultura evanghelica era considerat un limbaj care aducea leziuni serioase credintei. Astazi, din ce in ce mai multa lume vorbeste despre Sfantul Apostol Pavel sau despre Sfantul Augustin (cei cu influente catolice, ca cei cu putina cultura ortodoxa cunosc faptul ca este doar fericit) sau despre Sfantul Atanasie.

De cand lumea evanghelica are persoane canonizate?! Sau care este sensul cuvintelor: sfant, fericit in subcultura evanghelica? Oare chiar putem sa imprumutam tot ce dorim si de unde dorim numai ca avem impresia ca suna interesant ori intelectual/academic, fara a ne ridica legitima intrebare: Care sunt implicatiile teologice ale acestor imprumuturi catolice, ortodoxe, etc in teologia si credinta evanghelica?

Ce spun eu despre Dumnezeu

Citeam saptamana aceasta Ce spune Dumnezeu despre Sine. M-a surprins faptul ca autorul articolului a facut 2 lucruri distincte: 1) a expus o exegeza a textului ebraic in limba engleza (care nu stiu daca este de prea mult folos pentru omul de rand) si 2) in loc sa accentueze pe prima parte a textului din Exod 34:6ff sau sa creeze un echilibru intre “bunatatea si dreptatea Divina” se focalizeaza mai mult pe partea secunda – consecintele pacatului sau manifestarea dreptatii Divine. Am impresia ca autorul a dorit mai degraba sa-si demonstreze vinovatia lui si consecintele, repercursiunile acestei vinovatii in viata familiei lui.

Azi nu voi face o exegeza sau un comentariu a mini-marturisirii din Ex. 34:6ff, ci voi fugi spre alt text, care cred ca este cel mai sugestiv pentru ceea ce vreau a scrie – Plangeri 3.

Varianta care apare in NTR suna astfel: Îmi amintesc de durerea şi de rătăcirea mea, de amărăciune şi de pelin. 20 Sufletul meu îşi aduce aminte mereu de ele şi se întristează în mine. 21 Dar iată ce-mi vine în minte şi ce mă face să mai nădăjduiesc: 22 „Îndurările Domnului nu s-au sfârşit, mila Lui nu este la capăt. 23 Ele se înnoiesc în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta!“

(Nota: comparativ cu cel care a facut corectarile la aceasta traducere eu am o alta opinie: hesed nu l-as traduce cu indurare, chiar daca in textul siriac asa apare, deoarece aici avem de a face cu o formula liturgica – Ex. 34:6-7. Mai mult, termenul hesed si nu hen ii corespunde in NT lui haris – har. Iar daca harul se limiteaza la indurarea lui Dumnezeu si nicidecum nu se refera la o constanta – dragostea Lui loiala – atunci harul/hesed-ul poate fi in continua modificare, deoarece indurarea poate fi un element conditionat. Pe de alta parte, consider ca in textul ebraic avem de a face cu pluralul de manifestare si nu cu altceva. Astfel, nu puteam vorbi despre indurarile, bunatatiile, milele lui Dumnezeu ca si cum ar fi mai multe, ci despre manifestarea indurarii, bunatatii, milei, dragostei, dreptatii, mainei. Oarecum, cel care corecteaza este partial de acord cu mine prin faptul ca termenul mila este la singular si nu la plural cum este in ebraica. In concluzie, eu propun o mica modificare a v.21: Dragostea/Harul Domnului nu s-a sfarsit, Indurarea Lui nu este la capat.)

Am ales acest pasaj deoarece este unul dintre cele mai sugestive in ceea ce priveste titlul articolului meu. Marturia de autor in Plangeri 3 este incadrata de ideea de pedeapsa, suferinta, pacat si razvratire.

Chiar daca  el sustine in prima parte ca Dumnezeu este Cel Care l-a calauzit, condus prin intuneric, Cel Care zi si noapte Isi intoarce mana impotriva lui, Cel Care l-a incatusat, Cel Care l-a facut tinta sagetilor Divine, Cel Care-i respinge sau ii ignora rugaciunile, Cel Care-l face sa sufere, in partea secunda recunoaste ca toate aceste lucruri vin din cauza razvratiriilor lui.

Realizarea acestui fapt il face sa faca o marturisire unica in forma ei. In loc sa dispere din cauza suferintei, a pedepsei si a refuzului Divinitatii el afirma: Dar iata ce-mi vine in minte si ma face sa mai nadajduiesc. Cu alte cuvinte, iata ce ma face sa stiu ca toate aceste lucruri se pot schimba si pot lua o alta intorsatura: Dragostea/bunatatea/indurarea/harul Domnului nu s-a sfarsit! Indurearea/mila Lui nu este la capat! Ci in fiecare dimineata ele se innoiesc. Mare este Credinciosia Lui!

Re-editare, intr-o formula personalizata, a declaratiei lui Dumnezeu despre Sine il face pe poet sa aiba o alta viziune asupra viitorului. Viziunea nu are de a face neaparat cu o solutionare a tuturor problemelor cu care el se confrunta, cat cu faptul ca Dumnezeu nu sta nepasator si El va interveni mai devreme sau mai tarziu pe baza propriilor Lui promisiuni. El nu poate fi necredincios fata de propriile Lui afrimatii. El nu poate sa ignore pe cel care-l cauta. El nu poate sa treaca cu vederea pe cel care recunoaste ca s-a razvratit impotriva Divinitatii. Si toate acestea se datoreaza: dragoste lui loiale fata de oameni, a bunatatii Lui, a indurarii Lui, a milei Lui, a credinciosiei Lui. Caracteristici care in fiecare moment, in fiecare dimineata, in fiecare zi sau seara se manifesta peste intreaga omenire. In comparatie cu omul, El nu este discriminatori in ceea ce priveste grija Lui fata de intreaga creatie, deoarece toti suntem ai Lui, intr-un final.

Dumnezeul meu: un trisor ori un mincinos?! (2)

In ultima saptamana am avut posibilitatea sa citesc diferite comentarii pe textul din Matei 7. Am fost surprins sa vad ca mai toate aceste comentarii faceau legatura direct sau indirect cu suveranitatea lui Dumnezeu in ceea ce priveste lucrarea divina in lume. Oare despre aceasta sa vorbeasca acest text? Sau intentia lui Cristos era sa ne atraga atentia asupra altui element ori asupra faptului ca Diavolul insusi poate face minuni, poate profetii, poate “scoate demoni”?

Desi, ma gandeam ca sa scriu despre perspectiva NT, totusi aceste comentarii m-au determinat sa-mi modific planurile si sa incerc o analiza a textului din Evanghelie.

Pentru inceput va propun sa observam cateva detalii din partea introductiva a parabolei “Casa zidita pe stanca”. In primul verset al pildei Cristos face o “afirmatie corecta” din punct de vedere soteriologic (mantuitor). “Nu orisicine-Mi spune: <Doamne, Doamne!> va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.” Daca nu am citi urmatoarele versete am putea spune ca afirmatia de mai sus se refera la oamenii din afara Bisericii, adica a celor care nu au fost nascuti din nou prin Duhul, si care din cand in cand fac referire la Divinitate, crezand ca aceste cuvinte vor arata cat de religiosi sunt ei. (De exemplu, multi care nu au nimic de a face cu Divinitatea sau cu Biserica Lui, in anumite momente, cand lucrurile lor nu se implinesc asa cum doresc, ca sa te manipuleze apeleaza la jargoane religioase. Iti spun ca Dumnezeu e sus si vede, ca Dumnezeu te-a pedepsit pentru ceea ce ai facut, ca Dumnezeu te va bate etc.)

Dar in imediat urmatorul verset Cristos lamureste problema. Oamenii despre care El vorbeste nu sunt din afara poporului lui Dumnezeu, ci dimpotriva. Argumentul pentru aceasta afirmatie il regasim in v. 22, unde  Domnul Isus vorbeste despre manifestarea Duhului Sfant – profetii, scoateri de demoni, minuni in Numele lui Dumnezeu.

Versetul 23 vine sa complecteze v.21, unde Cristos vorbea despre cine nu va vedea Raiul. In acest verset El afirma categoric: “Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelegea.” Aici descoperim tema judecati divine.

Dar prin aceasta afirmatie categorica nu ar putea fi acuzat Dumnezeu de inselatorie, chiar si prin simplu fapt ca arunca pisica in ograda acestor oameni – din vina voastra nu va cunosc? Divinitatea nu le-a inselat asteptarile acestor oameni prin care a lucrat poate ani de zile? Sau nu poate fi acuzat de minciuna atunci cand sustine ca nu i-a cunoscut niciodata, cand toate lucrarile pe care aceste persoane le-au facut au fost savarsite prin si cu ajutorul Duhului Sfant? Iata doar cateva intrebari la care va trebui sa raspundem intr-un final.

Dumnezeul meu: un trisor sau un mincinos?! (1)

Cu putin timp in urma unul dintre prietenii mei, ne-teologi, s-a gandit sa posteze un articol legat de Matei 7:21ff. Mi-a placut stilul de abordare. El incerca sa inteleaga textul pornind de la lucrare spre mantuire si nu de la mantuire spre lucrare, cum ar face altii. Intrebarea, sau mai bine spus intrebarile, lui era/erau: “Cum se poate ca fiind lucrator impreuna cu Dumnezeu in lucrarea Lui, prezenta Duhului Sfant din mine sa se manifeste prin lucrari de profetire, de scoatere de demoni si multe alte minuni, si totusi in ziua aceea Isus sa imi spuna: NICIODATA NU TE-AM CUNOSCUT! ? Cum se poate sa fie Duhul Sfant in mine, caci doar prin El pot sa fac aceste lucrari, sau mai corect spus, doar El face prin mine aceste lucrari, Duhul Sfant care este o persoana din Trinitate si apoi in ziua judecatii, o alta persoana din Trinitate sa imi spuna ca nu m-a cunoscut niciodata?”

Oare, are chiar atat de mare importanta modul de abordare a unui text? Este vreo diferenta daca pornesc intelegerea textului de la mantuire spre lucrare sau de la lucrare spre mantuire? De exemplu, enoriasi penticostali, in interpretarea unui frate, apelaza foarte mult la metoda lucrare-matuire si nu mantuire-lucrare. Sa fie, oare, modul lor de abordare bun sau rau?! Pentru ei un om care profeteste, face minuni, vorbeste in alte limbi cu siguranta este un om placut, haruit si mantuit de Dumnezeu. Ei foarte rar isi pun problema daca aceea persoana este sau nu este spirituala. Aceste intrebari apar doar in situatia in care fratele/sora a ajuns sa faca lucruri foarte grave. Dar daca nu le cunosc sub nici un chip (sau nu au auzit nici un lucrur rau despre ele) atunci imediat au un respect deosebit fata de acele personele prin care Duhul se manifesta.

Realitatea este ca textul din Matei este bogat in tematici. El ne vorbeste despre judecata, despre pneumatologie, despre mantuire. Fiecare tema in parte este la fel de importanta. Nu pot spune ca este mai importanta judecata finala sau mantuirea personala in comparatie cu pneumatologia. In esenta cel trei teme nu pot fi puse in balanta pentru a spune ca una este mai importanta decat cealalta, intrucat fiecare este parte din lucrarea divina. Daca mantuirea si judecata sunt, sa spunem asa, mai personale, totusi manifestarea Duhului Sfant este la fel de importanta deoarece noi nu ne putem debarasa de intreg – Biserica. Cu alte cuvinte, nu pot sa ma intereseze doar cum voi fi eu judecat sau daca eu voi fi mantuit, ci si de modul in care Duhul Sfant se manfiesta in Biserica si in lume prin mine si prin ceilalti membrii ai trupului Cristic.

Si totusi cum se leaga lucrarea cu mantuirea si judecata? Cum se explica faptul ca Duhul Sfant se manifesta printr-un om despre care Dumnezeu va spune la final ca nu l-a cunoscut niciodata? Care este relatia dintre mantuire si lucrare? Iata numai cateva intrebari pe care le ridica acest text.

Daca am analiza acest text sperficail am putea spune o sumedenie de lucruri (mai mult sau mai putin adevarate). De exemplu, cineva intelegea acest text din perspectiva afirmatiei ca si Satan poate face minuni. Cu alte cuvinte, persoanele despre care se vorbeste aici nu ar fi din biserica, ci ar lucra cu Diavolul.

Acest pasaj poate fi interpretat din doua perspective: una vechi testamentara si alta nou testamentara, care in cele din urma sunt complementare, doar ca au unele elemente distincte. In prima parte vom incepe sa analizam din perspectiva Vechiul Testament, ca spre final sa prezint si perspectiva Noului Testament.

Predica de pe munte nu este altceva decat o re-editare a Deuteronomului, daca am putea spune asta, dar dintr-o prespectiva mult mai profunda. Domnul Isus Cristos, in aceste predici, reia aproape fiecare porunca din Decalog oferindu-i adevaratul sens. Insa in acest context el nu se leaga de o porunca propriu-zisa cat despre ceea ce spune autorul Deuteronomului in cap. 18. Intrebarea care se poate adresa si acestui text, ca si celui din Matei, ar fi: <Cum este posibil ca un om care face o lucrare divina sa fie acuzat de Dumnezeire ca fiind un necredincios?>

In VT avem exemple in care oameni plini de Duhul Sfant fac tot felul de fapte “interesante”. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Samson, care inca inainte de a se naste era nazireu (pus de o parte pentru Domnul), dar care in timpul vietii avea o pasiune pentru prostituate. Cum era posibil ca un om care facea lucrarea Domnului si pe care Duhul lui Dumnezeu il insotea (doar cand este tuns textul ne spune ca Duhul s-a departat de la el) putea sa aiba asemenea obiceiuri? Un alt caz este tot din Cartea Judecatorilor. Un fost profet ca sa-si atinga scopurile, minte pe un om al lui Dumnezeu, iar pe urma Duhul lui Dumnezeu se manifesta prin el anuntand sentinta divina cu privire la acel om. Iata doar cateva cazuri, aparent contradictori, prin care Duhul Sfant lucreaza prin niste oameni “interesanti”.

Una dintre explicatii ar putea fi ca toti acesti oameni fiind din poporul lui Dumnezeu prin nastere atunci Duhului lui Dumnezeu se putea manifesta lejer prin ei. Explicatie care este adevarata in cele din urma. Dar avem cazuri in care si oameni care nu au nimic de a face cu poporul lui Dumnezeu sunt folositi in lucrare, vezi cazul vrajitorului Balaam. In acest caz, ce explicatie mai avem?

Un alt text vetero-testamentar care vine sa ne ajute sa intelegem pasajul din Matei este Ps. 1. Aici autorul creaza o diferenta intre cei pe care Dumnezeu ii cunoaste si cei pe care nu-I cunoaste. Oamenii despre care autorul vorbeste in acest Psalm nu ar trebui sa fie vazuti ca cei din poporul lui Dumnezeu si cei din lume. Nicidecum! Psalmistul cu siguranta ii avea in vedere pe cei din Israel, in primul rand, si doar in extensie si pe cei dintre neamuri. Aici apare pentru prima data o distinctie intre cunoastere si ne-cunoastere. Cu alte cuvinte, chiar daca esti din poporul lui Dumnezeu fiindca stai pe scaunul batjocoritorului, a uraciosului, a barfitorului nu esti “cunoscut de Dumnezeu”, desi s-ar putea ca Duhul sa se manifeste din plin in viata ta si prin persoana ta.

Insa despre cunoastere si ne-cunostere vom vorbi in episodul/episoadele urmator/urmatoare! Dupa ce vom prezenta si perspectiva NT.

Moralitate vs religiozitate

     Nu cred ca ar trebui sa legam prea mult morala de religie sau religia de morala. Chiar daca in ultima vreme tot mai multi prefera sintagma de “morala crestina”, in locul “religiozitatii crestine”. Eu, totusi, o prefer pe a doua.
     O moralitate, fie ea crestina sau nu, nu este capabila de sacrificiu si de suferinta. Ea se limiteaza doar la aspecte apofatice (negatie) si catafaltice (pozitive), adica: nu face aceasta sau cealalta, fa aceasta si aceasta. Cu alte cuvinte, moralitatea este ingradita intre niste parametri care au legatura cu socialul si nicidecum cu transcendentalul.
     In opozitie cu moralitatea este religiozitatea, care de cele mai multe ori, din punct de vedere rationalo-uman, este ilogica. Ea incepe cu sacrificiu si se termina cu el. In religiozitate suferinta este mijlocul prin care omul religios se transforma, devine asemanator (sau devine una) cu Creatorul lui. El va practica in mare ceea ce face si cel care se ghideaza dupa principiile unei moralitati (fie ea de orice culoare sau din orice perioada istorica), dar nu se va limita nicicand doar la aceste linii de demarcatie care nu reusesc sa-l faca sa isi depaseasca conditia lui terestra (desi a fost creat pentru ceva mai mult decat sa se limiteze doar la aici si acuma).
     Suferinta, sacrificiul si credinta/ancorarea intr-o Divinitate sunt elemente esentiale in religiozitate, elemente care in moralitate nu au cum sa existe.
     In concluzie, o conduita morala este una limitata la ceea ce se vede si se intelege cu mintea, pe cand una religioasa este una aparent ilogica, dar care transcede imediatul si terestrul. Eu consider ca un crestin ar trebui sa accentueze mai mult religiosul decat morala.

Unitatea literara a Cartii Plangeri

The purpose of this article is to evaluate the extent to which we can talk about a literary unity of the “Book of Lamentations”, in which of the fact that a growing number of biblical scholastics consider this sacred writing to be the creation of more successive authors. Consequently, we tried to pursue the unity of the composition from different angles: literary structure, repetition, reversibility. With reference to the literary structure, we focused on the way in which one can speak about a paradigm, or a pattern, of poetry. By surveying the repetition – both of the words and of the sentences – we wanted to highlight the way in which the author(s) use it all along the composition. As regards the reversibility of the ayin and pe lines (letters 16 and 17 from Hebrew alphabet), an inversion which is used in this form also in Pss. 9-10, it can be rightly seen as a particularity of this acrostic. Although the author(s) had the possibility not to use it, it appears in three from the four acrostic poems. (citeste)

Mediul evanghelic si teologia canonica (2)

     In timpul studiilor de masterat un coleg de clasa m-a intrebat daca noi evanghelicii credem in Sfanta Treime. Inainte sa raspund la intrebare un alt coleg raspunde: “Nu ei nu cred in Sf. Treime!” Ma introc spre el si intram intr-un dialog:

- Cum poti spune tu ca noi evanghelicii nu credem in Sf. Treime? Daca nu am crede in Sf. Treime, eu n-as fi putut fi acceptat la studiile de masterat aici, deoarece n-as fi considerat crestin, iar pe de alta parte, licenta mea in teologie nu ar fi fost valabila in acesta facultate.

- Dar eu am vorbit cu un pastor de-al vostru de la Feldru (colegul meu era din aceasta localitate). Iar in urma discutiei cu el am ajuns la concluzia ca nu crede.

- Oricine nu crede in Sf. Treime, in inomenirea  si Dumnezeirea lui Isus, precum si in persoana Duhului Sfant nu poate fi considerat crestin. Adica, ceea ce marturisesc primele patru Sinoade ecumenice. Astfel, daca noi nu am crede in Sf. Treime atunci am fi orice altceva, dar nu crestini.

     O alta discutie pe care am avut-o recent cu cineva pe messenger era purtata pe “botezul in apa la evanghelici”. Intrebarea lui fundamentala era daca noi botezam in numele Sf. Treimi. Cand i-a spus ca da, nu-i venea sa creada. Imi spunea ca nu stia acest detaliu foarte important.

     Dar de unde aceasta nebuloasa in ceea ce priveste credinta si marturisirea evanghelicilor? De ce foarte multi au impresia ca noi am crede orice altceva decat ceea ce credem? Ar fi cateva raspunsuri.

1) E vorba despre lipsa de informatie corecta a celorlati despre noi (daca ar trebui sa-i culpabilizam pe ei).

2) Noi nu prea vorbim foarte mult despre ceea ce credem si marturisim. Noua ne plac mai mult discutiile despre evanghelizari, despre predicile lacrimogene/emotive, despre rugaciunile inflacarate (mai ales la penticostali), decat o expunere cat mai clara a mesajului lui Cristos asa cum noi il avem in marturia de credinta (aici ma refer la enoriasul de rand, nu la exceptii).

3) De foarte multe ori ne place sa ne expunem propria teologie, credinta chiar daca noi nu stim ce spune marturia de credinta sau Scriptura despre acel subiect. De exemplu, lunile trecute cand am participat la euharistie, la biserica romanilor din Girona, doi dintre vorbitori au reusit sa ma dea peste cap. Primul dintre ei, membru in comitet , ne-a spus ca in urma rugaciunii elementele se transforma in trupul si sangele Domnului (teoria transubstantierii). Stand pe scaun m-am intrebat ce cauta acest “catolic” printre noi? Mai mult, de cand aceasta biserica penticostala accepta sa predice un ne-evanghelic?

     Dupa el a venit prezbiterul bisericii. (In Romania, toti cei care urmau sa fie ordinati trebuia mai intai sa participe la un examen dogmatic, in Spania nu stiu cum este, cred ca acest element este igonrat, altfel nu-mi explic cum de acest “frate” a ajuns prezbiter:(.) Am impresia ca dansul a incercat sa salveze ce se mai putea salva din spusele predecesorului. Stia el ceva. Si anume ca nu credem in transubstantiere, ci in simbolistica, dar nu stia concrect ce credem. Explicatia lui era ceva nou si pentru mine, care am dat examen din teoriile cu privire la Cina Domnului, nu numai pentru cei din biserica.

     Spune ceva de genul: “In urma rugaciunii, cele doua elemente – paine si vinul – devin simboluri.” WOW!!! Deci pana nu se face rugaciunea peste elemente (la penti nu se practica epicleza la impartasanie, ca si la ortodocsi, chiar daca ei sunt cei mai infocati adepti ai Duhului – un alt paradox penticostal) cele doua nu pot avea statut de simbol. Rugaciunea este cea care le modifica satutul. Din nimic devin simboluri.

     4) Folosirea unor termeni tehnici teologici fara sa stim cum sa-i folosim. Recent am intrat pe un site crestin care doreste sa fie un promotor al Evangheliei. O idee laudabila. Insa nu mare mi-a fost mirarea sa descopar in studiile lor online cateva elemente. De exemplu, studiul pe Romani prin tematica lectiilor ne invata ca exista o diferenta intre crestinism si Biserica (7. Evanghelia si crestinismul, 8. Evanghelia si Biserica). Daca al doilea punct se referea la Biserica locala sau la cea universala, eu n-am de unde stii. Ce stiu e ca atunci cand folosesti termenul de Biserica el deja este cvasi-sinonim cu crestinismul. Iar in al doilea rand, n-am inteles cum poti sa pui in contrast Evanghelia, crestinismul si Biserica. Evanghelia este parte a Bisericii, iar Biserica (ca si temene tehnic) azi ii defineste pe crestini, dupa cum sinagoga ii reprezinta pe evrei, iar moscheia pe musulmani.