Episodul 19

    De obicei nu ma prea insel cu privire la o persoana. Parerea pe care mi-o fac la primele intalniri ramane in esenta neschimbata pe tot parcursul. Unicul lucru care se modifca sunt numarul de argumente in favoarea opiniei pe care deja mi-a facut-o. Argumente care vin sa-mi intareasca pozitia intiala.

    Insa, in facultate am avut un profesor care mi-a dat toata interpretarea peste cap. Era american. In ziua in care l-am vazut ma intrebam ce rost avea sa merg la el la curs, si mai ales curs modular (zilnic intre 8-10 ore). Era un om de statura medie, cam 1.70 m si rotunjel peste tot – fata, bust. Chiar daca nu parea gras – dupa modelul american -, totusi cred ca ajungea cu lejeritate spre 100kg. La aceasta infatisare – ganditi-va eu la ora aceea aveam undeva in jur a 60 kg (azi am doar cu putin mai mult decat atunci) – se mai adauga si vocea lui exagerat de calma si o gestica ca si inezistenta. In fata acestei icoane te prindea somnul inca inaite de a incepe cursul, ce sa mai vorbim dupa prima sesiune, care dura 4 ore. Intrucat orele ni se pareau atat de plictisitoare, impreuna cu colegul meu de camera am decis sa mergem cu schimbul la cursurile lui. Eu mergeam la primele 4 ore, care erau dimineata, iar el mergea dupa-masa. Bucuria noastra era ca nu statea mai mult de 2 saptamani. Astfel chinul de al vedea si-al asculta era redus .

     Trecuse anul universitare, trecuse si vacanta de vara si iata-ne in anul II de facultate. Suntem anuntati ca profesorul ”cel indragit de noi” a si aterizat in capus, inainte ca noi sa ne dezmeticim.

     La clasa intra un domn de aproximativ 1.70, dar… suplu. Burta lui disparuse ca prin minune intr-o vara. De aceasta data zambetul lui era diferit de acum 5-6 luni, fata ii era trasa insa era mai distinsa si mai nobila. Imaginea cu purcelusul din desene animate cu care pana atunci il identificasem a disparut ca prin minune. Parca eram intr-un basm al lui Camil Petrescu. Aceasta metamorfozare fizica a profesorului pentru mine a fost un element foarte important in ceea ce priveste relatia mea cu el si cursul lui. Faptul ca a slabit – sau cum spuneam eu, a devenit unul dintre noi – a facut ca orele lui sa le frecventez cu placere. De altfel, nici nu era un profesor slab.

     Azi, cand scriu despre el, amitirile cursurilor lui imi imvaluie mintea. Fiecare curs incepea cu un text in limba ebraica pe marginea caruia avea o meditatie scurta urmata de rugaciune. Tot la cursurile lui am invatat peste 10 piese in limbra ebraica. De altfel, chiar ii facea placere sa cante in aceasta limba. Fara sa mai punem la socoteala ca in anumite momente cand cantam sala de curs devenea o adevarata scena unde fiecare student putea pasiune in ceea ce facea. (Pe atunci nu aveam aparate ca sa filmez !) Imi amintesc ca una dintre piese am cantat-o impreuna cu cei de la muzica (ei erau profesionistii, iar noi… coristii ) ).

     Oricum cursurile din anul 2 si 3 cu acest minunat profesor au fost insotite si de o traducere de exceptie facuta de Silviu. Spun o traducere de exceptie, deoarece Silviu avea un mod aparte de a traduce. O facea mult mai dulce la gust ). Intr-o dimineata profesorul a spuns ceva la care toata clasa a inceput sa rada - in urma traducerii. Profesorul se uita la asistentul sau si-l intreaba: “De ce rad studentii? A spus el ceva care sa starneasca rasete?” Cand i se relateaza cum a sunat traducerea spuselor lui, isi permite si el sa surada.

     Pe langa cunostiintele lui, pe langa gestul pe care l-a facut de a slabi in 5-6 luni au mai fost cateva aspecte pe care le-am remarcat. Eram pe strada, intr-o seara de duminica cu ploaie de toamana. Nimeni nu stia ca sosise. Trecusem pe langa el, fara sa-mi dau seama, cand ma trezesc ca cineva ma saluta. Il privesc nedumerit in primul moment – era putin diferit de cum il vazusem ultima oara, iar de aceasta data era insotit si de sotie – insa el imi raspunde cu un zambet, ca si cum mi-ar fi spus: “eu stiu cine esti, chiar daca ai impresia ca m-am inselat”. Daca in primul an era foarte retras pe parcurs a devenit prietenos cu noi. Pe langa cursuri a fost cu noi la fotbal si baschet. Devenise unul de-al nostru intr-un cuvant.

     Nu de foarte multe ori am avut ocazia sa-l vad furios, nervos, insa cel putin o data l-am vazut la clasa. In grupa aveam un cuplu de amici, pe care noi ii numeam C la patrat. Erau baietii plini de viata, nu am ce spune. Una din veseliile lor l-a perturbat profesor. Cu o fata rosie de furie le spune: ”va rog sa parasiti sala de curs si sa nu mai venit!” S-au uitat studentii la el si nu le venea sa creada ca ii da afara, mai ales ca ei il mai deranjasera si pana atunci si nu s-a intamplat nimic. Au incercat ei sa il induplece pe profesor, ca poate poate vor scapa de acesta sanctiune deloc placuta, insa el nu si-a schimbat opinia. Dupa ce amicii nostri au parasit sala se putea citi pe fata profesorului cat era de afectat ca a fost nevoit sa-i goneasca de la ora lui. Parca lui ii era rusine ca a fost obligat de situatie sa ia aceasta decizie.

    Multa stima si respect dr. David M Howard jr .

Dr. David, no estoy seguro de te recordas de mi, pero tengo una sorpresa para ti. Este articulo abla de ti y de modo com yo te vi en la Universidad.

Prof. David, com yo lo se que te gusta la musica judio, mira aqui un video para ti.

Te doy las grasias para los cursos de Antiguo Testameto!

Episodul 18

     Cursurile de Vechiul Testament aveau un farmec al lor. Atat profesorul principal cat si asistentul lui au cautat pe langa aspectul academic sa interactionam si cu cultura ebraica prin muzica.

Episodul 17

     Atunci cand am vazut si eu pentru prima data cereare nu am stat sa ma gandesc foarte mult la implicatiile ei. Am citit-o in fuga si in principiu am fost de acord cu autorul ei. (La acel moment nu stiam cine a scris-o; de altfel eram prea preocupat de alte lucruri ca sa ma intereseze cine a avut curajul sa compuna asa ceva.) Cred ca acesta a fost si motivul pentru care am fost printre primi care au semnat-o.

     Recitind-o mai tarziu, cand evenimentele nu mai erau atat de intense, iar eu incepeam sa-mi reintru in rutina vietii mele, am putut observa unele detalii ale acestei doleante. Deci, cum am promis in acest episod voi face unele comentarii.

     Inca din inceput se face referire la o intalnire dintre grupa si conducere. O intalnire despre care nimeni nu a scris nimic deoarece nu s-a prea stiu ceea ce s-a intamplat atuncea. De aceea voi face o scurta trecere in revista a acelei intrevederi.

     Seful de an a convocat toata grupa pentru seara de 30 ianuarie (daca nu gresesc era intr-o marti, in plina sesiune) la o discutie cu conducerea scolii pe tema - colegul X (la aceea ora nu era vorba decat despre un singur student), dupa ce se aflase verdictul pe care comisia de disciplina l-a luat in urma discutiei cu studentul in cauza. Scopul acestei intalniri era sa-i convingem pe cei din conducere ca se poate da si o alta sanctiune sau (aceasta nu am stiu-o deoarece era doar in mintea sefului de an) daca se poate sa schimbam studentul .

     Dialogul grupa-conducere incepe cu uimirea rectorului care a spus: “Ma surprinde cat de repede v-ati mobilizat pentru aceasta intalnire (convocarea a fost facuta dupa orele 2-3, iar intalnirea a avut loc la orele 8 seara)! Daca eu v-as fi chemat la o capela pentru seara asta nu cred ca ati fi venit cei din oras, cum ati facut-o acuma.”

     Mai multe detalii despre ce s-a vorbit, despre dorintele unor studenti si/sau a unor profesori voi vorbi alta data, nu-si au locul aici. Aici este important de retinut faptul ca s-a discutat despre doua elemente importante: sa va purtati sarcinile unii altora si sa veghiati unii asupra celorlalti.

     In urma intalnirii s-a luat o decizie. Studentul al carui caseta cu “Holograf” a ajuns la rectorat este invitat pentru a doua zi la comisia de disciplina. Si iata asa in loc sa obtinem ceea ce doream, salvarea unui coleg, mai pierdem unul. Ce sa-i faci, asta e cand nu poti anticipa mutarea “adversarului”.

     Revenind la cerere pot sa remarc faptul ca a fost scrisa cu calm si mult bun simt. Pe cat de tensionata a fost discutia cu o seara inainte pe atat de linistita era aceasta petitie. Dar in pofida acestui stil calm, totusi este unul direct si categoric, mai mult nu este foarte diplomatic (faptul ca nu este diplomatic arata ca nu am fost eu autorul, dupa cum am impresia ca am fost banuit la un moment dat- sic!) Dupa ce aduce laude la adresa conducerii, ii acuza in mod direct de “neglijenta”. Cu siguranta ca acesta fraza “consideram ca principiile crestine referitoare la pocainta si iertare au fost neglijate in cea mai mare parte” nu au fost bine vazute de cei din conducere. Am impresia ca aceste cuvinte ii vor face sa ia o decizie pentru viitor cu privire la numarul de studenti care trebuie sa incheie facultatea in aceasta grupa.

     In cerere apare si un element foarte abiguu – reevaluarea deciziei. Problema cea mai mare este ca nu stim pe ce motive au fost trimisi disciplinar acasa pentru un an. Sustin asta pe baza a 2 argumente: a) unul dintre profesori a cerut sa i se spuna motivul pentru care cei doi studenti au fost disciplinati, dar nu a primit nici un raspuns. b) Pe de alta parte, din cate stiu eu, la comisia de disciplina nu intotdeauna se discuta despre ceea ce ai fost invitat. Mai mult, in opinia rectorului pocainta e una si disciplinarea e alta – dar cele doua intotdeauna trebuie sa existe. Singurul lucru care se cunoaste exact este motivul pentru care au fost chemati la comisie – caseta “Holograf”.

     In ceea ce priveste cererea categorica “daca pocainta este prezenta in viata lor, cerem sa li se acorde posibilitatea continuarii studiilor impreuna cu gurpa“, asta mai degraba suna a somatie decat a doleanta.

     In concluzie, desi cele 2 evenimente – dialogul grupa-conducere si petitia – la ora aceea mi s-au parut a fi bune, astazi tind sa cred ca ele au fost cele care au produs in final raul cel mare: 1) disciplinarea a 2 studenti, in loc de unul cum era initial si 2) divizarea grupei.

     Faptul ca rectorul a procedat in final asa nu cred ca poate fi condamnat. Oricare dintre noi – studentii de atunci – am fi luat o astfel de decizie daca am fi fost in locul lui. Nimanui, care e la conducere, nu-i place revolutionarii. Iar revolutionarii de azi, maine, cand vor fi in functii de conducere, vor fi poate chiar mai duri cu cei care li se opun.

Episodul 16

      In episodul Argument, afirmam ca exista cateva documente cu privire la cazul “Holograf”. Chiar daca ceea ce voi afisa in continuare nu descrie acest eveniment in sine, ci mai degraba reactia grupei la acest caz, totusi joaca un rol foarte important in economia evenimentelor care vor avea loc in aceasta grupa.

      Desi nu voi fi cronologic in expunere, adica mai intai ar fi trebuit sa prezint un alt eveniment dintre grupa si conducere si pe urma acest document, totusi am preferat sa merg invers mai intai documentul, care apare putin mai tarziu din punct de vedere istoric, si pe urma intalnirea grupa-conducerea.

     In continuare voi prezenta documentul, iar in episodul viitor il voi comenta.

 

“Catre conducerea Universitatii <Emanuel> din Oradea,

     In urma discutiei din seara zilei de 30.01.2001 dintre conducerea Universitatii si grupa de teologie pastorala III, in care s-au reafirmat principiile crestine ale Universitatii si dorinta conducerii de a respecta aceste principii, grupa noastra urmand invatatura Scripturii si indemnul dumneavoastra, de a veghea unii asupra altora, consideram ca principiile crestine referitoare la pocainta si iertare au fost neglijate in cea mai mare parte.

     Prin urmare, rugam a se reevalua decizia luata cu privire la colegii nostri: A.A. si R.S. (special am modificat initialele, pentru ca nu cred ca este atat de important indentificarea colegilor mei).

     Daca pocainta este prezenta in viata lor, cerem sa li se acorde posibilitatea continuarii studiilor impreuna cu gurpa.

     Credem ca in cazul unei reconsiderari a pozitiei dumneavoastra, nu va fi vorba de o subminare a autoritatii conducerii, ci o confirmare a faptului ca normele si principiile crestine sunt respectate in aceasta institutie.

31.01.2001                                                                        Semnatura,”

Nota: acest document a fost semnat de majoritatea colegilor si a fost inregistrat la secretariatul Universitatii.

Intrucat este un document public care poate fi gasit in arhiva universitatii mi-am permis si eu sa-l public pe blog.

Episodul 15

     Uneori nu este foarte usor sa scrii despre ex-colegii sau profesorii tai. Esti nevoit sa-ti alegi foarte bine cuvintele. Sa alegi cu atentie evenimentele pe care vrei sa le evoci, deoarece altfel poti fi inteles eronat. Si nu cred ca mi-ar face placere ca cineva sa inteleaga altceva decat ceea ce am dorit, am intentionat sa transmit.

     Iata ca a sosit si ziua cand sa scriu despre dr. Radu Gheorghita

, un profesor indragit de majoritatea studentilor. 

     Desi, nu am facut cu dansul decat cursuri modulare, nu retin sa fi lipsit la vreo ora. N-as putea spune despre el care era un profesor foarte diamic. Dimpotriva, modul lui calm de a fi lasa impresia, in prima faza, ca ora la care participi va fi o ora de somn si nu una de curs. Insa modul cum vorbea, cum stia sa-si aleaga cuvintele te vrajea, te cuprindea, te leaga, parca, cu lanturi de cursul lui. Reusea sa te faca sa nu te plictisesti de materia predata, chiar daca era facuta intr-un ritm alert.

     Nu am avut multi profesori in genul lui de a privi studentul. O particularitate a dansului era evidentiata de modul de exminare. Oferea o incredere foarte mare studentului. Daca cursantul sustinea ca a citit o evanghelie sau o epistola de un numar de ori il credea pe cuvant. In anii in care mi-a fost profesor nu am vazut la el nici o bruma de indoiala la ceea ce studentul afirma ca ar fi facut. Nu suferea de sindromul ne-increderii. Ba mai mult, chiar daca nu era de acord cu parerea sau cu interpretarea cursantului pe o tema/text totusi o respecta si asculta/citea cu foarte mare atentie argumentatia.

     De exemplu, la cursul pe Epistola catre Evrei eu nu am fost de acord cu traducerea lui Dumitru Cornilescu (si nici a lui Sorin Sabau) pe 7:2 “care, dupa insemnatatea numelui sau, este intai, <Imparat al neprihanirii/dreptatii>, apoi si <Imparat al Salemului>”. Eu sustineam ca o astfel de traducere este eronata deoarece spune ca numele lui Melhisedec inseamna atat “imparat/rege al dreptatii” cat si “imparat/rege al Salemului”, ceea ce este fals. Iar eroarea aceasta este data relatia dintre cuvintele “este intai” si “apoi si”. Intrucat nu sesiza foarte bine care este problema mea, deoarece dumnealui privea textul romanesc din perspectiva modului cum citea si intelegea el manuscrisul grecesc mi-a cerut o traducere proprie, pe care i-am oferit-o putin mai tarziu deoarece pe loc nu gasisem formula cea mai potrivita. (Ea suna ceva de genul “care este mai intai, dupa talmacirea numelui, Rege al dreptatii, iar apoi Rege al Salemului”.)

     Printre primele lucruri pe care le face la inceputul fiecarui curs-modular, era sa ne prezinte modalitatea de examinare. Imi amintesc ca in anul III, la cursul de Exegeza in Noul Testament, ne-a prezentat cum ne va nota la acesta materie. Spunea ceva de genul: “fiecare student va avea de facut o prezentare pe un text din Epistola catre Evrei, pe care eu o voi nota in mod subiectiv, dar sa nu cumva sa apelati vreunul la metodele de interpretarea ale autorului epistolei deoarece veti cadea examenul”.

     Intr-o lume in care toata lumea doreste sa fie obiectiva m-am intalnit cu o persoana ce doreste sa fie subiectiva in notare. La prima vedere o astfel de afirmatie – “notare subiectiva” – iti poate oferi, ca student, putini fiori. Primul gand care iti va trece prin minte atunci cand nu vei primi nota dorita va fi: “tipul a fost subiectiv. Pe studentul X sau Y l-a avut la inima de aceea i-a dat o nota mai mare decat mine, desi eu am fost mai bun.” (Oare o astfel de afirmatie nu este si ea subiectiva la randu ei, dar o subiectivitate foarte redusa doar la dorintele tale?!)

     Ca sa nu ramanem in ceata, imediat dupa ce a afirmat ca ne va nota subiectiv ne-a explicat ce intelege el prin aceasta. Notarea subiectiva, in perspectiva lui Radu Gheorghita, insemna sa tina cont de toti factori, nu numai de cel academic. Adica, era interesat de informatia expusa (exegeza textului, bibliografia folosita, teori lansate, argumentatie, etc), dar si de modului de expunere (limbaj, materiale didactice etc) si de prezenta studentul la clasa - intrebarile adresate colegilor. Imi amintesc, ca la un moment dat stresat si el de intrebarile mele (:D) – ce sa mai vorbim de colegi – m-a intrebat cu un calm putin fortat (dar bine stapanit): “tu doresti sa te tina minte colegii ca cel care ii stresa cu intrebarile lui?”

     Daca am invatat ceva de la dansul a fost ca o interpretarea subiectiva este mult mai de folos decat una obiectiva, deoarece ea nu se limiteaza doar la ceea ce vede sau aude, ci ea il are in vedere si pe cel care expune cu minusurile si plusurile lui. Ca oameni nu suntem chemati sa punem un sablon interpretativ pe un discurs/text atunci cand intentionam sa intelegem un mesaj, ci cel mai de dorit este sa avem in vedere si alte aspecte cum ar fi autorul, contextul, auditoriul si chiar experienta noastra personala – adica interactiunea noastra cu discursul/textul.

     O mare greseala, pe care in ultima vreme o vad foarte des, atat la lucru cat si pe bloguri este modul de a interpreta cuvintele celuilalt doar dintr-o perspectiva pseudo-obiectiva personala, excluzand alti factori care ar putea conduce spre o interpretarea mult mai apropiata de ceea ce a intentionat autorul sa spuna, decat ceea ce eu imi imaginez ca ar vrea sa spuna.

Episodul 14

     Nu stiu de ce, dar la noi in grupa era foarte vizibil, exista o reticenta la profesorii care ne erau bagati pe gat pentru o ora sau un modular, despre care presupuneam ca nu va avea nici o legatura cu examenul. Aceasta banuiala, am impresia, a facut sa avem reactii din cele mai diverse la aceste cursuri extra culicurrare.

     Imi amintesc ca in anul II, indrumatorul de an l-a lasat pe dr. Ioan Bunaciu in locul lui la un cursu. Prof. Bunaciu preda la facultate doar cursul de “Istoria Baptistilor”, chiar daca l-a noi la clasa a vorbit despre texte controversate din Noul Testament (domeniu in care, din cate cunosc eu, are si o carte).

     Ne-cunoscandu-l pana atunci, decat din auzite, pe prof. Bunaciu si pentru ca eu, si nu numai, doream sa facem cursul nostru normal cu profesorul nostru a declasat un buton in creierul meu. Era perioada in care imi placea sa caut tot felul de intrebari din cele mai dubioase. De altfel, incepand cu anul al II-lea acest sport incetul cu incetul va disparea, ajungand ca in ultimul an de facultate sa nu mai pun intrebari aproape de loc.

    Cum eram foarte multi studenti la acest curs, din diferite sectii, eram obligati sa stam cate 3 intr-o banca. De aceasta data s-a nimeri sa fiu cu Vasi si cu Teo (il voi numi asa deoarece el va mai aparea in amintirile mele), care un an mai tarziu imi va deveni si coleg de apartament.

     In perioada aceea ma gandeam foarte mult la definitia Bisericii. Incercam sa caut un raspuns care sa lase cat mai putine spatii goale. Partea nefasta la acest curs predat de dr. Bunaciu a fost ca a atins tangential si acest subiect. Atunci i-am spun lui Teo sa-l intrebe ceva. Eu nu-mi mai puteam permite sa intreb, deoarece intrebarile mele au creat prea multe valuri pana atunci, motiv pentru care am apelat la un prieten. I-am spus in idee despre ce este vorba. Intrebarea era ceva de genul “Ce este Biserica? Totalitatea credinciosilor vii si morti/adormiti in Domnul? Daca da, atunci inseamna ca conform lui Iacov – care ne indeamna sa le cerem altora sa se roage pentru noi atunci cand suntem in necaz – putem apela si la sfintii care au adormit de mult sa mijloceasca pentru noi, deoarece si ei fac parte din Biserica.” Intrebarea avea o capcana. Daca spuneai ca Biserica este doar totalitatea celor vii atunci urma o alta intrebare: “Dar cei morti nu mai fac parte din Biserica?” Daca spuneai ca ea este totalitatate celor vii si morti atunci rugaciunea/rugamintea adresata mortilor sa mijloceasca pentru cei vii putea avea ca si suport biblic textul din Iacov.

     Teo, si din cauza timpului scurt in care am pus la punct intrebare si din alte motive, el o mai scurteaza putin, omitand partea cu textul din Iacov, care mie mi se parea foarte importanta. La auzul intrebarii dr. Bunaciu se aprinde putin si incepe sa ne spuna ca in nici un caz nu se poate vorbi despre Biserica in termenii in care noi am definit-o. Mai mult, cat despre rugaciunea pentru morti ea nici nu intra in calcul. Dupa acest scurt incident a si sarit foarte repede la un alt subiect controversat.

     Dupa intrebarea noastra (putin lipsita de bun simt – mai ales ca era tendentioasa), dr. Bunaciu ne-a povestit o intamplare legata de cursul pe care-l preda. Spunea ca intr-o zi a avut o discutie cu 2 penticostali pe pneumatologie. Cum nu ajungeau la nici un rezultat unul dintre penticostali il parafazeaza pe Pavel “Domnul sa ne luminze pe toti”. La care dansul le raspune: “Nu! Apostolul nu spune <Domnul sa ne lumineze! Ci, sa va lumineze.>”

     Peste ani voi mai avea privilegiu sa ma intalnesc cu dr. Ioan Bunaciu. De aceasta data nu mai puteam pune intrebari. Nu mai eram in masura, deoarece el era in comisia de examinare la licenta, iar eu eram examinatul. In timp ce stateam in sala si-mi asteptam radul, dansul ca sa ne mai descreteasca fruntile noua si celorlalti colegi examinatori ne-a relatat o intamplare din perioada anilor ‘70.

     Spunea ca prin anii ‘70 a avut loc o intrunire ecumenica la Cluj. Acolo erau adunati liderii tuturor denominatiunilor crestine legale din Romania. La un moment dat se ridica un episcop ortodox si zice:

- Prea Fericite Patriarh, onorata adunare, da-ar Domnul ca intr-o zi sa fim toti o turma si un pastor!

     Dupa el la tribuna s-a urcat presedintele de atunci al Cultului Baptist.

- Bun gand, domnule episcop! Bun gand onorata adunare! Insa cu acest gand cu toti ne vom duce in mormant!

Episodul 13

     Cand te hotarasti sa scrii despre amintiri, si nu numai, iti faci un plan pe care incerci sa-l urmezi. Si eu am facut la fel la inceput. In linii mari urmez acel plan si caut sa ajung la final, insa cu fiecare zi imi aduc aminte de cate un eveniment pe care ma gandesc sa-l inregistrez pe blog. 

     Unul dintre lucrurile cele mai minunate din timpul facultatii erau week-end-urile. Spun asta, deoarece atunci puteam sa evadam in alte lumii – alte orase, acasa, in alte familii. Altfel spus, sa ne deconectam de viata studenteasca pe care o traiam de luni pana vineri. Si azi, finalul de saptamana este o binecuvantare pentru mine. Sunt zilele in care fac ceea ce doresc, adica ma scol la ce ora doresc, nu sunt la dispozitia sefului, fug unde voiesc in acel moment, citesc sau scriu. Dupa cum simt nevoia.

     In primul an de studentie, scolarizarea, masa si cazarea erau gratuite datorita bunevointei unui sponsor. In acele momente nu stiam ce inseamna sa duci dorul mancarii de vineri pana luni la ameaza. Auzeam de la colegii mai mari ca mergeau la diferite familii, care ii invitau, la masa in aceste zile de restriste sau doar de hrana rece. De o astfel de invitatie am avut si eu parte. Nu foarte des, insa cel putin una dintre ele m-a impresionat foarte mult.

     In duminicile cand mergeam in misiune in afara orasului, in diferite biserici, eram invitati la masa. Insa in zilele cand predicam in oras, nu totdeauna beneficiam de un astfel de tratament. Dar iata! Intr-o seara de toamna, unul dintre prietenii mei a venit si m-a intrebat:

- Vrei sa mananci ceva in seara asta?

     Normal ca doream, insa prin modul meu de a fi mai tot timpul refuzam astfel de invitatii.

- Dar unde sa mancam ca e foarte tarziu – era trecut de ora 8 jumate?!

- La familia Fagadar. Au spus sa chemam si pe alti studenti pe care ii cunoastem.

     Stiam ca la aceasta familie se manca saptamanal. Unii mancau chiar foarte des la ei. Dar cum nu-i cunosteam personal, primul impuls a fost sa-i refuz.

- Dar sigur pot sa vin?!

- Normal. Doar ei au spus ca pot veni si alti studenti din campus.

     Cu chiu cu vai, ma urnesc si eu din loc altaturi de prietenii mei. Ajungem la familia cu pricina. Si ce sa vezi? Holul era plin de haine, iar in usa o masa de copiii (vreo 6 de diferite varste). Deja in mintea mea a inceput socoteala. Noi eram 3, iar ei erau 8. Intram in salon si ce sa vezi acolo? Alti studenti! Si ei la randul lor erau invitati la masa. Aveam impresia ca erau de a-i casei dupa modul in care vorbeau si se manifestau.

     Suntem chemati a ne aseza la masa. Fac un tur al mesei cu ochiii si realizez ca studentii eram mai multi decat cei din familie. In seara aceea eram invitati aproxiamtiv 10 studenti. Tata Fagadar, dupa cum ii spunea si sotia, dar si noi studentii mai tarziu, a fost cel care a cerut binecuvantarea peste darurile de mancare.

     In timpul, mesei au fost cateva elemente care m-au surprins. Unul dintre ele era ca mancarea era din belsug – felul unul, doi, prajitura, sucuri. In timp ce eram indemnati sa mancam cu spor, ca mancare este pentru cei care doresc mai mult, cineva imi spune ca numai capul familiei lucreaza, iar aceste mese imbelsugate – atat din punct de vedere al alimenteleor cat si al invitatiilor – erau o constanta in fiecare zi de duminica. Tata Fagadar ne spunea ca aceste mese sunt ceea ce el poate face cel mai bine pentru Biserica lui Dumnezeu.

     Nu era unul care sa poata predica, si nici cu o voce extraordinara pentru a conduce cantarile sau a canta in cor. Insa inima lui larga l-a indemnat sa ofere cel putin o masa pe saptamana celor care se pregatesc in a sluji Domnului. Mai ales, ca apartamentul dumnealor era foarte aproape de campus (la 5-7 minute distanta).

Episodul 12

     Aproape in fiecare ciclu scolar elevii/studentii mai mici primesc o mostenire de la colegii lor mai mari. Si anume, poreclele profesorilor. Cand am ajuns la facultate nu am beneficiat de aceasta predanie. Peste anii, doar, am aflat porecla unuia dintre profesori, porecla pe care colegii mai mari i-au daruit-o: “Patratosul”. De altfel, nici noi ca si gupa nu am transmis mai departe poreclele profesorilor.

     Din acest punct de vedere as putea spune ca in aceasta facultate era o prapastie intre studentii mai mari si cei mai mici, desi din alt punct de vedere, cel academic, era o colaborare intensa – discutii, polemici, ect.

     Grupul nostru a avut posibilitatea de a oferi o porecla unui singur profesor. Aparent porecla era legata de modul de infatisare a profesorului. Insa cine a nascocit porecla a avut in vedere si un alt motiv – caracterul profesorului. Porecla era: pirania.

     La inceput ne amuzam, chiar, de porecla, deoarece constructia faciala a dascalului ducea spre acest peste de prada, dar dupa ce am inceput sa-l cunoastem mai bine am realizat ca acest peste scotea in evidenta ceea ce ii placea lui cel mai mult sa faca: sa muste. 

     Partea proasta a fost ca niciodata nu a tinut cont pe cine musca. Pentru el, am impresia, era o placere in a ataca pe cineva. Imi amintesc ca la un moment dat a atacat un profesor care nu avea treaba cu nimeni. Insa nu pot sa spun care erau motivele atacului. Dar, oricum nu e problema mea de a scrie despre relatia profesor-profesor. Dimpotriva, azi m-am gandit sa scriu cateceva si despre Pirania.

     La prima vedere Pirania este o persoana sociabila, glumeata, plina de viata. Insa cu cat stai mai mult in prezenta ei realizezi ca ar fi mai preferabil sa-ti cauti o alta companie. Imi amintesc ca la unul din cursurile pe care le-am avut cu el s-a intamplat ca de fiecare data cand eu mergeam el sa nu vina si de fiecare data cand eu plecam de la curs el sa vina. Doar spre finalul cursului ne-am intalnit si atunci a avut “tupeul” sa ma intrebe de ce nu am venit la cursuri. Era normal sa aiba acest tupeu pentru ca el era profesorul, iar eu studentul. Profesorul nu intarzie, este retinut. El nu lipseste de la curs, ci ii ofera cursantului posibilitatea studiului individual.

     Primul contact real avut cu Pirania – care stia mai multe lucruri despre mine decat stiam eu despre el sau cel putin asa avea impresia – a fost la primul exament. Una din obisnuintele mele in sesiune era sa nu invat la materiile care mi se pare mai usoare, iar materia predata de dl. profesor mi se parea foarte usoara, chiar daca in realitate putea devenii foarte grea.

     I-am intrebat pe studentii mai mari cam ce cred ei ca ne poate cadea la examen, iar cei mai multi imi spuneau sa invat o anumite prezentare, care cu siguranta imi va cadea. Zis si facut. In loc sa invat 2 carti am invatat si eu aceea prezentare. Imi amintesc ca unul din colegii mei de clasa si de apartament era “furios” ca eu citesc beletristica – la ora aceea citeam literatura indeana -, pe cand el toceste cele 2 carti.

     Vine ziua examenului. Era un test unde trebuia sa scrii pe scurt in spatiul alocat. Cu alte cuvine nu aveai voie sa faci burtologie, ci sa scrii direct la subiect. Burtologia, pentru cei care nu au invatat nimic la exament, era o mana cereasca, dar testul acesta era… Incepe examenul. Realizez ca sunt intrebari la care n-am nici cea mai mica idee despre ce e vorba. Atunci imi spun: “Mergi pe calea logica!” Cand ai foarte putina informatie despre un subiect aceasta metoda poate fi cea mai eficienta. De altfel, s-a vazut in final ca era cea mai buna la modul in care erau formulate intrebarile. Spun asta, intrucat in test s-a strecurat o eroare mare. In una dintre cele 2 carti se vorbea despre cele patru operati aritmetice: adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea. Nu stiu exact la ce anume foloseau, ca nu am citit cartile. Ce stiu, insa, este ca una dintre intrebari suna astfel: “folosind cele patru operatii aritmetice demontrati erezia”. Aici unicul raspuns pe care l-am putut oferi era cel rational si care se lega de intrebare. Pe cand colegii mei au raspuns in conformitate cu ceea ce scria in carte, insa cu toate acestea cele mai multe note au fost de 6, mai mult vreo 9-10 studenti nu au promovat cursul in aceea sesiune.

     Cum eram antrenat din liceu a scrie foarte repede un examen, mai ales daca nu necesita un raspuns amplu, in nici 36 de minute eram gata. Imi predau foaia si ies din examen. Aflu cateva minute mai tarziu, ca la nici 5 minute de la plecarea mea din sala de exament, dupa ce mi-a corectat lucrarea, isi fac simtiata prezenta, pentru prima data pe spinarea mea, coltii Piraniei. Cu un zambet larg le-a spus colegilor mei: “se vede ca invatati cuvant cu cuvant si nu logic!” Ce pot eu sa cometez in aceasa situatie?! E drept ca a inghitit in gol ca a fost obligat sa-mi dea o nota destul de mare. Dar din vina cui?! Asta e viata mai faci si ceea ce nu iti convine.

Episodul 11

     Spuneam in episodul trecut ca intentionam a scrie despre un alt profesor drag mine, insa ceva m-a oprit. Acest ceva de asta data nu-mi mai poate sta in cale, motiv pentru care pot scrie despre conf. univ. dr. Emil Bartos.

     De fiecare data cand ma gandesc la el imi vine in imagine ziua in care am fost la interviu pentru admiterea la facultate. In aceea zi, modul in care m-a abordat mi-a atras atentia, simpatia si respectul. De altfel, ii sunt si recunoscator pentru aceea zi, deoarece a facut-o sa fie mai degajata, chiar frumoasa.

     Atat ca si indrumator de an (perioada de 3 ani a fost coordonatorul grupei noastre), cat si ca profesor a cautat mai tot timpul sa promoveze studentii atat in sistemul academic cat si in cel pastoral. Uneori, la cantina studenteasca, venea si manca cu noi la masa, discutand liber despre diverse teme – pastorale sau academice. Desi, avea studentii lui favoritii, totusi niciodata nu le-a facut favoruri in notare. A cautat sa fie corect la examinare. Si acesta a fost ”un plus” in dreptul caracterul sau.

     Imi amintesc ca uneori folosea la cursuri ironia ca forma stilistica. Cel mai comic incident a fost cel de la cursul de “Cristologie-Pneumatica” din anul II. La unele cursuri nu participa doar o singura grupa, ci doua sau mai multe. Si la acest curs era la fel. Pe langa grupa de teologie pastorala, mai era si cea de la asistenta sociala, precum si de la litere, anul III. In total eram peste 100 de studenti la acest curs.

     Era un student, nu mai retin daca era de la litere sau asistenta (sau poate stiu prea bine, dar nu doresc sa fie indentificat:) ), caruia ii placea sa vorbeasca mult la acest curs. Intr-o zi dr. Emil Bartos il intreaba in partea de introductiva a cursului:

- Ce spui? Cate naturi si cate vointe a avut Cristos?

- Doua naturi si o vointa! a raspuns studentul.

- Sa vedem ce spune si Claudiu!

     Eu eram asezat in fundul sali, deoarece sosisem printre ultimii studenti si numai acolo mai era loc (unii veneau si cu 10-15min mai devreme doar ca sa ocupe locurile pe care le doreau).

- Doua naturi si doua vointe, ii raspund.

     La care el se intoarce spre studentul nostru si-i spune:

- Vezi, un posibil eretic!

     Toti colegii de curs s-au amuzat pe aceasta etichetare a unui student de la teologie. In timp ce inca mai gustau gluma, profesorul anunta cursul pe ziua respectiva: “Dubla natura si dubla vointa a lui Cristos”.

     Un alt obicei al dansului era ca la sustinerea referatelor sa-l intrebe pe cursant si ceva legat de curs, dar care nu aparea in material. De exemplu, la examenul de la “Cristologie” mi-e mi-a venit intrebarea “Ce a facut Duhul Sfant in clipa in care Cristos murea pe cruce?” sau o alta intrebare la care eu n-am asistat a fost “Cum a umbrit-o Duhul Sfant pe fecioara Maria?” Scopul acestor intrebari nu era unul de amuzament sau doar pentru studentul ce era examinat. De multe ori spunea: “in timp ce studentul X se gandeste sa incerce a raspunde studentul Y”, care si el era in sala de examinare. Scopul si rolul acestor intrebari erau de-al face pe student sa gandeasca teologic, sa-si ridice probleme teologice, sa caute raspusuri la tot felul de intrebari tabu sau greoaie. Pentru el nu conta atat de mult daca raspunsul cursantului este identic cu raspunsul lui sau in canoanele evanghelice, ci raspunsul in sine sustinut de o argumentatie pe masura.

     Nu ai cum sa uiti un asemenea profesor, mai ales cand el a jucat un rol important in viata ta de student. Pe langa faptul ca mi-a fost dascal si coordonator de an (de altfel, intentionam sa-mi fac licenta cu dansul, dar din cauza aunumitor evenimente nu s-a mai putut), a fost si cel care m-a ajutat in doua momente cruciale: 1) in prima sesiune din anul 2000/2001 cand din cauza stresului si a problemelor din acele zile doream fie sa ma transfer intr-o alta unitate de invatamant, fie sa-mi inghet anul. In acele clipe doream sa aud si opinia unei alte persoane, decat a mea. In ziua aceea, desi era tarziu cand l-am sunat, iar el lucra la redactarea cursului pentru examen, totusi si-a facut timp sa vorbim la telefon. 2) Este una din persoanele care au facut ca transferul meu de la Oradea la Bucuresti sa fie realizabil in toamana lui 2001/2002, chiar daca el in acele momente nu era in tara (el nu a vorbit doar despre mine cu rectorul, ci si despre alti colegi ai mei. Nici aici nu putem vorbi despre un statut preferential cu privire la un student). Acest lucru l-am aflat de la sotia dansului, care mi-a spus sa merg la Bucuresti sa cer transferul si sa nu mai tot aman, ca lucrurile pe jumatate sunt rezolvate (cealalta jumatate depindea de mine).

Episodul 10

     Ma pregateam sa scriu un nou episod despre anii studentiei. Aveam de gand sa scriu despre un alt profesor, insa doua motive m-au facut sa aman aceasta scriere. Unul dintre ele este o poza pe care am primit-o de la un prieten de al meu din Oradea. Imagine ce a fost preluata de pe site-ul Institutului Teologic Penticostal Bucuresti. Oarecum, privind aceasta fotografie ar putea cineva sa se intrebe ce legatura are ea cu mine si cu studentia mea?! Si totusi are. Nu poza in sine, cat unele persoane din poza. Am fost surprins sa recunosc in aceasta imagine trei dintre profesorii care mi-au predat in trei scoli diferite.

     Cei trei dascalii despre care vorbesc sunt incadrati de cei doi profesori care stau la extremele mesei. Incepand de la stanga spre dreapta ei sunt pr. prof. univ. dr. Stelian Tofana, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj-Napoca. In mijloc este conf. univ. dr. Emil Bartos, profesor de dogmatica la Institutul Teologic Penticostal. Ultimul dintre ei este conf. univ. dr. John F. Tipei, profesor de Noul Testament si rectorul Institutului Teologic Penticostal Bucuresti.

     Spuneam ca fiecare dintre ei mi-a fost profesor in cel putin o institutie de invatamant. Voi incepe cu cel mai vechi sau mai bine spus primul care mi-a fost profesor. Cu dr. Emil Bartos am facut cunostinta pentru prima data in toamna lui 1998 la Institutul Teologic Baptist “Emanuel” din Oradea, actualmente Univestiatea “Emanuel” din Oradea. La ora respectiva era decanul Facultatii de Teologie. De altfel, el era si indrumatorul de an al grupei din care faceam parte. Cu el voi mai face si cursul de “Teologie Comparata” la Institutul Teologic Penticostal.

     Al doilea profesor cu care am avut prilejul a face cunostinta, si care mai tarziu imi devine si profesor este pr. prof. dr. Stelian Tofana. Ne-am cunoscut in 2000 la Oradea la o sesiune de comunicari stiintifice din cadrul Institutului Teologic Baptist. La ora aceea eu impreuna cu un bun prieten lucram la un proiect virtual numit “Biblioteca Logos”. Atunci dumnealui ne-a facut onoarea de a ne oferi articolul pe care l-a sustinut la simpozion sa-l publicam pe site-ul nostru. Cu dansul ma voi re-intalni peste ani  la Cluj-Napoca, unde de altfel imi va fi profesor de Noul Testament la masterat (2004-2005).

     Ultimul dintre cei trei este dr. John F. Tipei. Cu dansul am avut prilejul a ma intalni pentru prima data in toamna lui 2001 cand am facut demersurile de transfer de la Oradea la  Bucuresti. Din acel moment imi va fi atat indrumator de an, la noua grupa, cat si profesor de Noul Testament si Pneumatologie.

     A fost o onoare pentru mine sa am de a face cu acesti dascali din trei dominatiuni disctincate: baptisata, ortodoxa si penticostala.