Dostoievski are o carte intitulata „Idiotul”. In aceasta carte personajul principal, datorita comportamentului lui in viata de zi cu zi si in raport cu ceilalti oameni era considerat idiot. In realitate, el era constient de tot ceea ce se intampla in jurul lui, de faptul ca toti cei pe care ii ajuta profitau de el. Cu toate acestea, el continua sa se manifeste in conformitate cu propria lui conceptie despre viata.
Saptamaniile care s-au scurs de la inceputul anului m-au adus in situatia de a sta pe ganduri asupra acestei idei al lui Dostoievski. In unele discutii pe care le-am avut in acest interval cu unii evanghelici, aceasta idee s-a accentuat si mai mult. As putea spune, chiar a devenit o obsesie. Toata povestea a pornit de la faptul ca eu sustineam ca intr-o comunitatea – mai restransa, i.e munca, sau mai larga, i.e. biserica – actul volitiv de intr-ajutorare trebuie sa se manifeste fara prea multe intrebari, fie ca ceilalti sunt deacord sau nu cu ceea ce eu intreprind. Cineva mi-a spus ca daca ar face asa atunci ar fi luat de fraier de toti cei din jur. Mai mult, chiar toata lumea ar profita de el. Imi relatase un eveniment de la locul sau de munca unde in anumite ocazii cand a facut asemenea gesturi de caritate colegii chiar au abuzau de el, motiv pentru care el a luat decizia sa faca doar ceea ce seful/sefii lui spune/n.
Diametral opus cu interslocutorul meu, „Idiotul” lui Dostoievski a dorit sa puna in practica aceasta idee. A cautat sa-i ajute pe toti indiferent de ce gandeau sau spuneau ei despre el, fara a considera ca este un fraier. Dimpotriva, as putea afirma ca el o considera ca o datorie.
Intrebarea mea, ca ucenic al lui Cristos, este: „Cum ar trebui sa gandesc actul volitiv de ajutorare? Din perspectiva idiotului lui Dostoievski sau din perspectiva lumii in care traiesc?” Oarecum, pentru fiecare dintre ele as avea argumente in calitate de crestin prost-modernist care incetul cu incetul intru in laicizism (Europa de vest deja se afla in aceata etapa istorica :D). Pentru ideea de „fraier” as putea argumenta ca sunt un om liber, ca nu sunt sclavul nimanui, nici acasa, nici la munca, nici la biserica, nici in societate. Pentru ideea de „idiot” as putea venit cu invatatura cristica.
Si totusi, cum pot sa raman „idiotul” lui Cristos, dar sa nu ma consider „fraierul” societatii in care convietuiesc?
Amintiri din studentie 